Cei mai iubiți dintre pămînteni

Drept să vă spun, i-am invidiat dintotdeauna, deși mereu am fost îndemnată să le plîng de milă. Eu, o ieșeancă get-beget, care nu reușește să scape de sîcîiala părinților nici după ce-a trecut și de facultate, și de master, și de două job-uri, mă uitam la ei ca la cele mai libere spirite de pe lume. Le vedeam gadget-urile de pe bănci, le simțeam îndrăzneala în atitudine, le percepeam independența și îi invidiam. Așa, cu toată ființa mea, dincolo de contextul profesional sau social. Ei avuseseră oportunitatea să-și ia viața în mîini de timpuriu. Da, pentru mine era un motiv de ciudă destinul acelor studenți care au avut din adolescență sau din copilărie unul sau ambii părinți plecați în străinătate. Era o șansă, nu? De a face ce vor, de-a se găsi pe sine în lipsa constrîngerilor, de-a se distra în voie, de-a se destrăbăla. Mă gîndeam cum primesc ei toată dragostea și afecțiunea necondiționat, la grămadă cu bani de cheltuială pentru care nu li se cerea socoteală. Normal, cum să nu-și iubească părinții și să mă critice pe mine că-s rea? Mereu egoist, mereu ironic, mă gîndeam eu la lucrurile astea. Pînă cînd am ajuns să-i cunosc pe unii dintre ei. Pe „derbedeu”, pe „tupeist” pe „femeia ușoară”, pe „proastă”, pe „nesimțită”, pe „gică-contra”, pe „drogat”, pe „libertin”. I-am cunoscut fie de alături, din bancă, fie de la catedră. Nu ascundeau o poveste. Fiindcă viața lor nu este nici o poveste și nici ceva de tăinuit. Trăiau și ei o realitate ca și mine, numai că sub alte auspicii.

N-are rost să cădem în speculații și să invocăm studii din psihologie ca să ne facem o imagine a profilului „copilului” devenit student, care are părinții plecați în străinătate. Nu este un profil al lui. Nu este nici o dramă, nici o comedie, nici o poveste de succes sau un deconstruct al ratării. Am înțeles că lor le este mai greu, dar fără patetism. Își asumă deciziile de timpuriu, deci nu au pe cine să dea vina că nu au fost lăsați să se piardă. Dacă s-au pierdut, s-au pierdut de unii singuri și și-au asumat lucrul acesta, de voie, de nevoie. Tot ei și-au asumat și revenirea sau lăsarea în voia sorții. Ei s-au descurcat. Ei au simțit, ei au speculat, ei au înțeles. Ei au fost adulți înainte de vreme, chiar dacă poartă stindardul adolescentului rebel. Nu, stați, ce vă spuneam, niciodată ei nu și-au asumat asta ca o scuză, momentul de părăsire pentru ei nu a fost un capăt de viață. Sau, chiar dacă au făcut asta, e fiindcă noi, cu ideile noastre preconcepute, le-am întins covorul. Un început frumos sau turbulent. Sau ambele. Mereu autentic însă, fără contrafacere.

Ei nu au nevoie niciodată de nimic. Cu atît mai puțin de afecțiune. Cel mai probabil sînt străini de speculația sentimentală a părinților sau, din contra, pică în capcana afectivă a vreunui iubit sau iubite de-o vară jumătate. Ei de fapt sînt „sensibilul”, „timida”, „complexatul” sau „pierdutul-care-așteaptă”. Acei oameni care au și nu au nevoie de tine. Nu ai ce să le oferi, deja ei sînt totul și nimic. De aceea n-ai cum să-i abandonezi odată ce ai intrat în viața lor.

Laura PĂULEȚ