Spitalul unde oamenii si timpul isi disputa ragazul

Adevarul e ca un medicament. Trebuie dat in doze potrivite, servit cu raspundere, injectat cu grija si indulcit cu vorbe. Cei care il detin pot deveni magicieni – pot lua durerea cu un zimbet sau cu o stringere de mina, pot comprima sau dilata timpul. Echipa de la Sectia de Ingrijiri Paliative a Spitalului Municipal Pascani e una de magicieni. Jongleaza cu adevarurile bolnavilor incurabili si le trimit in schimb sfere de incredere si de multumire. Le dau din timpul lor zile cu soare si bucuria in care umbrele si spaimele se ascund dupa voiosia care nu se lasa traficata. Moartea lor se amina cu inca o tigara, suferinta se intirzie cu un fior de seninatate si povestea vietii se prelungeste cu o amintire frumoasa.

Visiniul e culoarea iluziei

La biroul de primire pacienti din cadrul Sectiei de Ingrijiri Paliative se aud intotdeauna risete si se intilnesc mereu in costume visinii doar fete luminoase. Chiar daca e vorba de o casatorie civila, o zi de nastere sau un deces, expresia senina nu dispare de pe chipurile personalului. Psihologul Ruxandra Filipescu stie povestile tuturor pacientilor, pe care ii viziteaza macar o data pe zi. Este atenta la orice modificare de comportament, sprijina orice cadere si incurajeaza gindirea pozitiva, intrucit orice tratament simptomatic trebuie racordat la schimbarile de atitudine. Aceasta se consulta cu medicii si acorda consiliere si familiei, stabilind de comun acord daca unui pacient trebuie sa i se comunice intocmai adevarul privind stadiul de evolutie a bolii „Daca cineva vrea sa stie, noi nu-i ascundem. Dar majoritatea nu vor”, spune psihologul care se pricepe sa il citeasca pe fiecare pacient in parte. Celor aflati „pe ultima suta de metri” nu li se refuza nimic: nici o tigara, nici alcool, nici o emisiune preferata la televizor, nici o plimbare. Pentru ei, programul de vizite este 24 de ore din 24.

Sectia se confrunta si cu o serie de cazuri sociale, de batrini abandonati de familie, lipsiti de venituri, carora spitalizarea nu le poate fi prelungita indeajuns de mult pentru a nu fi lasati de izbeliste. Desi la cazurile sociale exista o oarece speranta de viata, dupa cum considera medicul Lucica Filipescu, „Totusi, la ei e mai dureros”.

Cind timpul are rabdare

La masa de joc. Pe hol

„Sase-sase. Ti-e fricuta, mosule? Joc periculos! Hai, ce faci? Pai, in ritmul asta o sa iesi miine de aici!” „Mosul” agita zarurile in miinile osoase, tremurinde, si isi priveste adversarul cu bucurie. „Ei nu, el vrea sa iasa mart”, arbitreaza Ionel, de pe margine. Rebusul pe care il dezlega nu i-a iesit. Ar juca si el o tabla. Mai tirziu insa, deocamdata asteapta sa ia bataie „mosul”. Costica e fericit ca are pe cine bate. Sint prieteni la catarama. „Mosului” ii stralucesc ochii, mai ceva ca atunci cind facea pozne in copilarie. I-au placut dintotdeauna munca si viata la tara si are mare drag de copii si de nepoti, care il tin la ei. Ii ajuta cum si cu ce poate, pentru ca nu suporta sa stea degeaba. Dar il cam doare capul, destul de tare. „Dar ma mai ia, ma mai lasa…”. Aici, in spital, ii place mai mult ca oriunde a stat. „Asa curat si frumos n-am vazut. Si fetele astea asa de dragute! Bine, foarte bine – mai stau pe aici, ma mai duc pe acasa…”. „Mosul” incuviinteaza din cap la fiecare cuvint si nu isi poate aminti de nici o nemultumire.

Pe holul de la al doilea etaj din boxe, se aude muzica ambientala,  sunetele danseaza cu fumul de la candelele parfumate, apoi par ca se pierd pe dira de lumina care vine dinspre balcon.

La fumoar. Pe balcon

„Tigara asta parca nici n-o simt! Trebuie sa fumez doua odata. Am mai multi ani de cind fumez decit in cartea de munca”. Doamna M. a iesit in balcon si se asaza pe un scaun, sprijinindu-se in baston. Corpul ei e invelit de o piele subtire si aproape transparenta, prin care mai ca strapung ascutite, oasele. Soarele e foarte cald, „parca iti da viata!”. Alaturi de ea, o femeie cu tenul masliniu si batic negru, legat sub barba, tine tigara jos intre degete, si trage cu naduf. Priveste drept inainte, in gol. Doamnei M. ii plac ciorapii cu model si cartile. „Am citit foarte multe carti la viata mea! «Povestea vietii mele» da. As fi vrut sa dau la Medicina, dar daca n-am avut parinti”. Doamnei psiholog i-a spus povestea vietii ei. A si plins mult. Dar ea e asa o femeie de buna, care a mingiiat-o si a ascultat-o. I-a facut bine sa spuna. „Poate ca era mai bine sa ard si eu cu ei. Dar pe mine m-au salvat. Parintii si fratii mei au murit. Toti. Aveam sase luni. Pe mine m-a luat si m-a crescut o batrina de 80 de ani, mi-a dat sa sug biberon cu lapte de capra. Atunci nu era ca acum, cu suzete, cu pampersi, ca sa taca, ii dadeai copilului sa suga dintr-o bucata de mamaliga cu zahar, invelita in tifon”. Femeia se uita in zare, la soarele care arunca umbre razlete in cimitirul care din balcon se vede intreg si pustiu. De la azilul de batrini care se construieste alaturi se aud strigate de muncitori si izbituri de ciocan in beton. „Primul sot mi-a murit intr-un accident de masina, in Grecia. Al doilea m-a adus aici, in Moldova”. Vocea doamnei M. este egala si de o cadenta potolita. Ochii mici de-abia se disting din spatele ochelarilor de pisica fumurii, cu rame groase, albastre. A avut si doi copilasi pe care i-a pierdut – o sarcina la patru luni si un baietel la sase ani. „Dar altii? Altora le-a fost dat si mai greu… Va dati seama cum e sa vezi negru in fata ochilor, sa nu vezi niciodata soarele?”. Femeia intelege. Fiecare suferinta isi are rostul ei. Batrina cu batic negru incuviinteaza. “E cum vrea Dumnezeu, iar noi nu putem intelege toate ale lui. Cind iti pierzi un copil e cel mai dureros, cind ti-e bolnav – tot una…, dar daca El asa a vrut, noi nu trebuie sa incercam sa intelegem”.

„Da-i dumneata o strigatura ca la mata, la Ruginoasa”, i se adreseaza doamna M. Intr-un fel de blagoslovire, femeia cu tenul masliniu cheama ciinii de prin imprejurimi sa le dea de mincare. Afara se lasa rece.

Demnitatea locuieste la doua etaje

Sectia de Ingrijiri Paliative cu 50 de paturi, aflata la etajele doi si sase ale Spitalului Municipal Pascani, este prima de acest tip din Romania, nominalizata prin ordin, de Ministrul Sanatatii. Inaugurata in martie 2007, aceasta este singura din Moldova care ofera tratament specializat, in conditii de lux, bolnavilor suferind de cancer, boli cronice sau degenerative. Infiintarea acesteia s-a facut cu suma de 6,1 miliarde de lei vechi si a acoperit atit sistemul de dotari cit si trainingul specializat al personalului format din doi medici specialisti, un asistent social si un psiholog, 17 asistente si 23 de infirmiere. Managerul spitalului, dr. Costica Pinzaru spune ca „Niciodata sectia nu a fost ocupata in proportie mai mare de 60%, din cauza personalului redus. Vrem ca pacientului sa i se ofere totul”. In paliatie mesajul este ca intotdeauna mai e loc de ceva pentru a imbunatati viata pacientului.

„Aici se moare in demnitate” este lucrul pe care il afirma oricare dintre cei angajati la Sectia de Ingrijiri Paliative. Obtinerea competentei de ingrijire paliatica personalul medical si auxiliar a capatat-o in urma urma unor cursuri organizate de Fundatia Hospice „Casa Sperantei” din Brasov, ce au costat in opt saptamini de teorie si patru de practica. Dincolo de calitatile si cunostintele strict profesionale, personalul medical si auxiliar a fost angajat pe criteriile deschiderii in comunicare.

Un cuvint spus la vremea lui, o mingiiere la momentul potrivit pot face mai mult decit fiolele de morfina, iar pentru angajatii sectiei rasplata inseamna acelasi gest, intors cu speranta.

Cind timpul nu mai are rabdare

La etajul doi. In fumoar

Sub sprincenele negre, ochii de un maro intens ai lui Ionel stralucesc durerosi, si buzele crapate i se intorc in jos, intr-o grimasa. Alaltaieri era vesel si binedispus. Ieri i-a murit prietenul de la salonul alaturat. Astazi vrea sa taca. Astazi nu mai e de stat afara, pe balcon. E vint si s-a lasat rece, asa ca fumeaza inauntru, pe sala, intre etaje. De fapt aici e fumoarul. Si doamna M. a iesit la o tigara. Are tigari rusesti. Doctorul i-a zis ca vrea sa-i vorbeasca. Nu stie ce vrea sa ii spuna, dar era serios. „Daca nu ma mai lasa sa fumez? Oare pot? De 37 de ani fumez. Da’ un pachet de tigari la trei zile nu e mult, nu?”. Doamna M. scrumeaza intr-un petic de hirtie igienica. Se simte foarte slabita. Ceva nu e in ordine. “Operatia asta m-a dat peste cap. De la 60 de kilograme am ajuns la 36. Daca mor, vreau sa nu ma chinuiesc”. Cuvintele i se opresc, in timp ce isi trage cu degetele pielea subtire de pe mina. „Aproape nu ma mai recunosc”.

La etajul sase. In salon

Salonul cu numarul cinci. O camera inundata de lumina si cu flori pe noptiere, Doamna R. plinge incontinuu de cind au adus-o, si trupul firav i se arcuieste in spasme. Nepoata ei i-a vindut casa din Copou, din Iasi, i-a luat pensia si buletinul, apoi a lasat-o pe drumuri. A internat-o, i-a lasat o punga cu 70.000 de lei vechi si acum nu mai e de gasit. O vizitatoare a altei paciente i-a aflat povestea si se gindea sa cheme televiziunea. Personalul sectiei a chemat Politia, in timp ce asistenta sociala incearca sa-i gaseasca un loc intr-un camin. Oricum ar fi, demersul dureaza in jur de sase luni, iar in spital cu greu ii pot prelungi internarea mai mult de 14 zile. Sta in sezut, fara sa clipeasca si tine ochii mari, speriati. „Daca ma omoara? La Iasi este acolo o apa mare si ma dau acolo… si sint masini, care duc si aduc oameni pe Copou”.

Linga salonul batrinei, Larisa e imobilizata in ghips. Ochii verzi-albastri i se inunda de lacrimi de bucurie cind afla ca a venit cineva la ea. Pe ea au batut-o niste fini pina i-au rupt coloana, sotului i-a rupt doar un picior. Dar copilul i l-au omorit. Cazul a fost si la PRO-TV. “Ma arde ghipsul asta, dar in douazeci de zile o sa mi-l scoata”. Glasul ii e incet, sfirsit. Sotul ei doarme pe un pat vecin si tresare prin somn. Miine asteapta o calugarita sa o miruiasca. Crede ca nu peste mult timp se va face bine. Inca un adevar i-ar fi prea mult.

Laura PAULET