O operație de neuitat

A pocnit o zi întreagă, ca la pică­tu­­ra chinezească. Devenise amu­zant, pînă să nu mai fie. Cu el am cutre­ie­rat kilometri de parc frumos, zeci de kilometri de străzi vechi, bucurește­ne, cu istorie și multe, multe prun­duri. L-am agățat în copaci și l-am lăsat să se bălăngăne după-amiezi întregi, în miros de fructe coapte și de cîmpii verzi. Și nu l-aș face per­so­naj de peisaje cîmpenești, puțin prea idilice, dacă n-ar avea meniscul rupt. Genunchiul meu suferă. Ca și mi­ne, n-a știut să țipe la timp și eu l-am tîrît și mai abitir după mine cînd începuse să scîncească.

Ca să-i scot aschia ruptă, mă cos­ta pe mine 1500 de lei și pe statul român 3000. La privat. Dacă mer­geam la stat mă costa la fel, dar nu pe hartie. Fără pic de pudoare, l-au luat la pipăit cel puțin trei doctori și la radiat un aparat RMN. Cu zîm­be­tul pe buze, toți mi-au șoptit că tre­bu­ie să facem o operație mai devre­me sau mai tîrziu. Și am zis cura­joa­să că acum e momentul, la fel cum la vaccinurile de la școală mă du­ceam prima să fiu înțepată.

Am scris și am filmat zeci de materiale despre spitalele româ­nești: murdare, cu șpagă și medici dezin­te­resați, cu oameni suferinzi și cu o­pe­rații greșite. Și chiar dacă toți ope­ra­ții din lume ar rîde în hohote în na­sul operației mele caricaturale, cu două incizii de un centimetru și o zi de spitalizare, tot mă căiesc de tot ce-am zis de un sistem cu atîtea pro­ble­me… Un sistem pentru care să storci un coș devine o operație este­ti­că de finețe. Mi-au mai venit în min­te vorbele lui Vasile Astărăstoae care într-un inter­viu spunea că trans­­pla­n­tul este „o formă de cani­ba­lism”. Să bagi un obiect ascuțit în corpul unui om, chiar cu scopul binelui, ce-o fi? Am scris în capul meu al treilea vo­lum din Pavilionul canceroșilor și am memorat, ca în incursiunea lui Bogza la Mizil, cum mă voi duce mîine cu bocceluța la internare. Dacă i-aș fi zis băgăjelului „geantă înflorată de voiaj”, aș fi tăiat din prozaicul po­ves­tirii. Ce metafore ar fi însă potrivite să explice cum spitalele românești ri­dică părul pe spate și nedelicatei cres­­cute pe malurile Ozanei.

Cînd o să citiți materialul ăsta, eu voi fi pe masa de operație, puțin cam lipsită de curaj, dar cu mult spirit cît să fac glumițe cu medicii. Am cîteva pregătite. De pildă, cînd o să se termine operația – voi fi anesteziată local – îl voi întreba pe doctor „cînd pot merge să alerg în parc?” O să fie de neuitat.

Andreea ARCHIP, reporter TVR