Public, nu audiență

„Publicul nostru asta vrea, numai tabloid, nu avem public pentru altceva. Ei ne dictează conținutul, iar cine crede altceva este un idealist. Am ajuns, jurnaliștii, ca niște chelneri. Să vă mai servim o femeie dezbrăcată, domnule telespectator, sau ce mai doriți?” Cuvintele lui Robert Turcescu, aruncate ca niște zaruri într-o sală din Palas, săptămâna trecută, n-au avut ecou. Dintre toți profesioniștii din încăpere, gazetari, jurnaliști, analiști, nu s-a ridicat nimeni să spună „stai domnule, că poate nu-i așa”. „Dacă asta crezi, de ce nu te apuci de pictat?” Nu m-am ridicat nici eu. Mi s-a părut absurd să fiu tocmai eu acela  care se ridica, din toată încăperea în care erau, cumulate, cîteva sute de ani de experiență în mass media, și îi spunea că se înșală. Așa că am stat pe scaun și-am început să-mi rod legitimația de presă de rușine. Am înghițit și eu gălușca lui Turcescu și-am spus că are gust a carne de porc.

Dacă lucrezi acum în presă și spui că nu vrei să faci jurnalism de calitate (deși, vezi Doamne, ai putea) pentru că nu ai public, pentru că toată lumea cere țîțe, Băsescu și Roșia Montană, ești un ipocrit fără margini. Ești, de fapt, limitat și spui adevărul. Dacă ai știut să faci mai multe, doar de atît mai ești capabil acum. N-am să invoc comparația cu alte țări, fiindcă e prea facilă și n-ar demonstra nimic dacă argumentul este că „publicul din România este prost”. Am să invoc bunul-simț sau ceea ce Robert Turcescu ar numi idealism. Aș invoca etica, dar nu vreau să par moralist. Așa că am să vorbesc dinspre public, nu din breaslă.

La mijlocul lunii ianuarie, a murit, după ce a stat timp de opt ani în comă, Leul Israelului: fostul premier Ariel Sharon. În aceeași perioadă, doi anonimi, Bianca Drăgușanu și Victor Slav, au anunțat că vor divorța. Jurnalul de seară al TVR-ului s-a deschis cu un montaj de 15 minute despre cine a fost Ariel Sharon și ce a făcut el pentru Israel. Jurnalul de seară al PRO TV-ului s-a deschis cu un montaj despre divorțul anului. Robert Turcescu a spus că audiențele televiziunii publice „sînt jalnice și nu merită menționate”. Eu cred, în idealismul meu, că pentru audiența care nu e demnă de a fi menționată a TVR-ului, pentru cei cîțiva zeci, sute de oameni care s-au uitat la mijlocul lunii ianuarie la știrile de pe canalul public, a meritat.

Întotdeauna va fi public și pentru jurnaliștii idealiști. Că trebuie să fii de o sută de ori mai bun decît cei care pun o pereche de țîțe pe ecran și strigă „maximă audiență” e clar. Nu trebuie să le furi publicul, trebuie să îi convingi pe cei care și-au închis de tot televizoarele să se uite la tine sau să te citească. Iar dacă ai de ales între audiență și bun simț, alegerea e simplă. De fapt, pentru idealiști, ea nici nu există.