Tainele telefonului cu firele încîlcite

În sala de mese a Căminului de Pen­sionari „Sf. Parascheva” este o gă­lă­gie cum „rar mai vezi pe aici”, îmi șop­teș­te Aurelia, care în curînd împli­neș­te cinci ani de cînd este unul din loca­ta­rii azilului. A ajuns astfel să cunoască destul de bine zilele în care spiritele sînt mai agitate decît de obicei, pre­cum astăzi, cînd a venit un preot în timpul mesei să le sfințească bucatele. Tot de atîta timp s-a pricopsit și „cu un obicei destul de ciudat pentru cei mai tineri. Se numește mersul pe jos. Dar eu, la 80 și ceva de ani, îmi place foarte mult doar să mă plimb, fie că este vorba pe Copou, sau aici în curte, iubesc plim­ba­tul alături de bastonul meu”.

Vremurile de dinainte de Revolu­ție o prindeau zilnic în fața mai mul­tor fire prin care făcea diferite legături te­le­fonice. Pe atunci lucra ca operator și trebuia să-și miște mîinile repede, dar nu și-n picioare, care i-au devenit din ce în ce mai slăbite. Același lucru l-a pățit și cu vederea, iar păru-i cîndva blond acum are o culoare argintie. Au­relia trebuie să poarte, după o ope­rație mai veche, o pereche de ochelari portocalii, însă nu o deranjează mai deloc. „Eu întotdeauna am fost o fire veselă, cred că am luat-o de la tata, de asemenea telefonist, care mai tot tim­pul era cu povești și-un zîmbet pe fa­ță. De fiecare dată cînd se-ntoarcea de la mun­că ne spunea mie și surorilor me­le întîmplări, lucruri care m-au atras spre profesia lui.” Pe lîngă asta, pă­rin­tele a mai învățat-o și puțină me­ca­ni­că, Aurelia amintindu-și cu bucurie de o zi în care tatăl i-a adus acasă un telefon stricat, pe care cei doi l-au luat bucată cu bucată și au încercat să-i deslușească fiecare colțișor plin de fi­re și bucăți metalice.

N-a avut ocazia să rămînă prea mult într-un singur loc, deoarece, la bra­țul unui ofițer și a trei copii, s-a mutat de la Iași, la București, iar după în Huși. Slujba bărbatului îi obliga să se mute din loc în loc, dar Aurelia nu era deranjată, ba chiar îi plăcea să des­­co­pe­re cîte ceva nou de fiecare dată cînd trebuia să-și despacheteze bagajele. „De ce să mă plîng? Dacă făceam asta ce rezolvam? Așa măcar am învățat cum să croșetez, să brodez, o ocupație nu­mai bună la vîrsta mea”, îmi poves­tește bătrîna ridicînd în aer mîinile în­crețite. Chiar dacă din familia ei a ră­mas doar ea și copii cărora, înainte ca aceștia s-o cazeze la cămin, le-a lăsat moștenire casa din Iași, Aurelia nu mai încearcă să facă nici din asta caz. Tot ce dorește este să-și petreacă tim­pul în liniște, cu cîte o plimbare, pas cu pas, baston cu baston.