Maria și inima împărțită în șapte

Casa Mariei este goală. În curtea la fel de pustie se mai joacă doar Lăbuș, iar cîteodată do­uă nepoțele care stau în coasta dealului din Les­pezi. Altădată, în ograda răposatei Ve­ro­nica care și-a lăsat casa băiatului cu gîndul să nu vîn­dă, lucru pe care feciorul l-a făcut i­mediat după înmormîntarea bătrînei, era o hărmălaie ca pe sta­dion. Șapte copiii a năs­cut Maria, unul după altul, fără să se gîn­deas­că vreodată să întrerupă sarcina și să avor­teze. „Doamne, da’ cum să fac așa ceva? De unde mâncau patru, încăpea și al cincilea, și de unde au mîncat cinci, au mîncat și șase co­pii, și apoi șapte”, povestește mătușa sufle­cîndu-și mînecile ca să aibă spor.

Maria Stoian s-a născut într-un sat din­spre Neamț și s-a întîlnit cu Paul în Pașcani. Erau frumoși amîndoi și în scurt timp s-au căsă­to­rit. Din iubirea aceea de la început s-au năs­cut „fetele”, după cum le numește mîndră mă­mica. Gemenele Petronela și Gabriela au a­cum 26 de ani, prima în cîteva luni va fi ma­mă, iar cea de-a doua a născut deja o fată a­cum un an. Pe Jasmina, nepoțica din partea Ga­brielei, bunica nu a ținut-o niciodată în brațe, ci doar a văzut-o în poze pe calculator, pentru că cele două surori s-au căpătuit în sudul continentului, la ciprioți. Alături de ele, l-au luat mai tîrziu și pe Marian, singurul bă­iat al familiei, născut la un an după gemene. „Ma­manu, băietanul meu, mă ajută și acum. Fetele au familiile lor acolo, vorbesc și cu ele, mă ajută cum pot și ele, dar el săracu’ mă sună și de două ori pe săptămînă și mă în­trea­bă, mămică ai mîncat, mămică ai ne­voie de ceva, mămică să-ți trimit bani?” și așa Ma­ria a refăcut pe ici pe colo tencuiala la casă, grajdul la animale și bucătăria de vară, locul în care altădată copiii se zbenguiau de-i ve­nea să-i caftească cu vătraiul. „Noroc de Paul că mai sărea și mă certa cînd vedea că iau foc uitîndu-mă la cîte nebunii le trec prin cap. Eu aveam de ținut ditamai căsoiul și grădină și ei se ghionteau și chicoteau ca pe maidan. A­cum, uite, nici țipenie de om. Înainte știa tot sa­tul că la Maria este circ, acum parcă nici nu mai sînt de pe aici. De cînd s-a prăpădit Paul și ei au plecat s-a dus farmecul de la casa as­ta”, spune femeia, lăcrimînd după răposatul ei soț.

Cîinii urlă a singurătate

Lică, cum îl alinta femeia, a murit acum pa­tru ani. S-a dus cu ea pe cîmp să adune niște porumb, la prînz a băut o cafea, apoi a căzut deodată, s-a învinețit la față și a apucat doar să strige „Marcica, mi-i rău”, după care s-a prăbușit și nu a vrut să-i mai vorbească. „Di­mi­neața am plecat cu omul meu sănătos tun de acasă și seara m-am întors cu el mort într-o căruță. Nu mai eram om atunci. Noroc că mi-a trecut prin cap să ne grăbim să nu ne întîlnim pe drum cu fetele cele mai mici care trebuiau să vină de la școală”.

„Copiii țipau la el să se trezească, Paulică al meu s-a luminat la față cînd i-a văzut pe toți la creștet, dar nici nu a mai scos vreo vorbă. A murit și dus a fost”.

Felicia și Flo­ren­tina, eleve în clasa a șasea și a șaptea atunci, s-au speriat cînd au ajuns acasă. Cea mai ma­re chiar a fugit din casă, s-a ascuns într-un pod spunînd celor din jur să plece acasă la ei, că tatăl său nu are nimic, doarme că-i obosit du­pă atîta muncă. Abia Ionela, fata născută după Marian, a împăcat-o și a făcut-o să coboare din pod și să stea alături de tatăl său, să-l jelească pe ultimul drum. Oamenii care erau la priveghi în dimineața în care au ajuns copiii din Cipru spun că atunci cînd băiatul și fetele cele mari au intrat pe uliță, toți cîinii din zonă au început să urle de necaz. „Copiii țipau la el să se trezească, Paulică al meu s-a luminat la față cînd i-a văzut pe toți la creștet, dar nici nu a mai scos vreo vorbă. A murit și dus a fost”.

Acum Maria le mai are în casă doar pe ultimele două fete. Ele spală, ele fac ordine, e­le îngrijesc florile și straturile din grădină. Ma­mei îi spun să stea să se odihnească. Dar ea nu are stare. „Dacă am alergat o viață cum să stau acum la 50 de ani degeaba? Cînd fac ele treabă, eu trag o fugă în cimitir și-i mai po­ves­tesc lui Paul ce ne mai fac copiii. Tare dor ne este nouă de el, dar și mai tare trebuie să-i fie lui de noi”.