Un atelier divin
1001 de chipuri 10 martie 2014 Niciun comentariu la Un atelier divin 15„Oricare dintre voi îmi spune în momentul ăsta, cu schița în față, ce piesă este asta, îl angajez pe loc”, așa îi tachinează Radu Nicolae pe studenții de la Facultatea de Mecanică din Iași, să-nvețe pas cu pas cum lucrează un maistru într-un atelier mecanic. Mai întîi studiază desenul, apoi își face loc printre toate fierătaniile de care n-are nevoie, alege piesele și muncește pînă cînd îi iese ceva. Sau cel puțin așa încearcă inginerul să le explice studenților care vin și fac practică pe utilajele și sculele sale și ale colegilor săi.
„Majoritatea vin cînd au de făcut practică sau vor să lucreze la proiecte de licențe și atunci mă mai bag și eu să le zic una, alta, dar niciodată nu i-am lăsat cu aparate la care nu se descurcă, cînd văd că nu reușesc să facă ceva, le dau să execute o piesă după o schiță”.
Radu este, de profesie, lăcătuș mecanic, dar de cînd a ajuns să lucreze pe lîngă învățăcei și profesori universitari s-a specializat atît în freze, aparate auto și hidraulică, ca un reparator universal. Timp de cîteva săptămîni primește printre ei grupe și generații de ucenici, care din cînd în cînd se aventurează mai departe decît le permite mîneca și rămîn dezveliți pînă la cot. „Majoritatea vin cînd au de făcut practică sau vor să lucreze la proiecte de licențe și atunci mă mai bag și eu să le zic una, alta, dar niciodată nu i-am lăsat cu aparate la care nu se descurcă, cînd văd că nu reușesc să facă ceva, le dau să execute o piesă după o schiță”, îmi spune aspru lăcătușul. Cînd îl vezi prima dată, cu halatul albastru și șapca acoperindu-i ochelarii, n-ai zice că Radu este un om care să aibă prea multă răbdare cu tine. Dar ori de cîte ori vreun student i-a cerut sfatul pentru un proiect, nu s-a sfiit să-l ajute. Asta și pentru că, în timpul său liber, inginerul lucrează la propriile sale mecanisme.
Este căsătorit și împreună cu socrii săi crește o viță de vie, de care este foarte mândru. În fiecare toamnă îi ajută să culeagă struguri, pe care apoi îi stoarce și face must, însă s-a săturat să tot învîrtă cricul de fier. „Am vorbit cu băieții și patronu de-aici și le-am zis ce aș vrea să fac cînd mai am timp liber. Ei n-au avut nimic împotrivă, chiar păreau fericiți că s-a gîndit cineva și la spatele nostru cînd tragem de zdrobitoarea aia. Folosind un motor electric, am reușit să meșteresc în atelier un zdrobitor de struguri automat, care culege boabele și le stoarce de unul singur”, îmi povestește ștrengărește Radu. E mulțumit că de-acum înainte nu mai trebuie să aștepte ore, chiar zile, cu beșici la mîini pînă să guste un pahar de vin. Un singur lucru l-a păstrat din planul original al aparatului, butoiul de lemn, care ar trebui să fie preferabil de stejar deoarece „nu crapă sub presiunea zdrobitorului și îi dă o esență tare băuturii”.
Toamna trecută a adus și cîteva sticle colegilor săi de prin atelier ca să-ncerce din prima producție a mașinăriei sale. Dacă le-a plăcut sau nu, încă nu și-a dat seama pentru că în atelier vorbesc despre mecanică, familie și studenții care le-au trecut pragul. „Ne mai facem timp și de altele, dar aici cînd ai venit te ocupi doar de ce ai în față, probleme de acasă le lași pentru pauzele de țigară”.
Adaugă un comentariu