„Free Baciu”, careva?

Din „Dosarul Transferurilor” au fost prinși cu mîța-n sac vreo opt vulpoi bătrîni, fiecare cu cîte un renume în fotbalul românesc. De la dansatori din buric pînă la că­pi­tani de generații, cu toții au fost gă­siți vinovați pentru diverse in­frac­țiuni, precum spălare de bani și evaziune fiscală. Din tot acest lot, numai pentru Gică Popescu s-a pornit o campanie gen „Free Gigi”, însă nu din partea publicului sau a fanilor, ci din partea diferitelor per­sonalități politice și sportive.

Fostul căpitan al echipei na­țio­na­le din generația de aur, Gică Po­pescu, a fost condamnat la trei ani, o lună și zece zile în închisoare, cu executare, care este de asemenea și cea mai mică sentință din întreg procesul.

După pronunțarea ho­tă­rî­­rii tri­bunalului, imediat au ră­să­rit voci care cer grațierea Baciului pe mo­tiv că, ei bine, fără nici un mo­tiv. Singurul care pare să aibă un ar­gu­ment mai puternic este Ilie Năs­ta­se, care menționează de plata unui impozit de 400 de mii de euro de către Gică Popescu, astfel înapoind o parte din prejudiciu. Uită să spu­nă dacă ar fi mai dat acești bani dacă nu era prins în „Dosarul Trans­ferurilor”, dar măcar are o fundație. Din păcate, nu la fel se poate spune despre restul care cer grațierea, Victor Ponta, Crin An­to­nescu, Gică Hagi, ziaristul Grigore Cartianu, mai toți vor ca Baciul să evite șederea la pîrnaie. Tocmai pen­tru că este Baciul, fostul căpitan și al Barcelonei și un sportiv cu re­nu­me și popularitate în rîndul ro­mâ­nilor. Însă realitatea nu mai este de mult așa.

Sînt suporteri care consideră că fostul jucător și-a săpat groapa singur și acum primește pedeapsa pe care o merită, după cum co­men­tează pe diferite forumuri și pagini web sportive. O parte dintre ro­mâni cred că fostul jucător de fot­bal îți merită pedeapsa, iar pentru ei Popescu nu mai este un simbol atît puternic pe cît ar crede unii din susținătorii săi, mai ales după afilierea Baciului cu frații Becali și zvonuri despre o colaborare a sa cu Securitatea.

Asta, cel puțin, de­mons­trează că un simț al justiției încă mai există, doar că uneori apa­re mult prea tîrziu.