Oamenii lui Foster s-au enervat

Album: „Supermodel”
Artist: Foster the People
An: 2014
Gen: indie pop

Cel de-al doilea album al băieților de la „Fos­­ter The People” este mai „nervos” și mai „u­man”. Cel puțin așa spune Mark Foster, so­lis­tul trupei și omul din spatele versurilor și al mu­zi­cii, despre „Supermodel”. De fapt, Foster vrea să arate că a înlocuit, în mare parte, trilurile electronice din primul album, lansat în 2011, cu vocile instrumentelor, în special ale chi­ta­re­lor. Poate nu s-ar fi gîndit să facă această schim­bare, dacă nu ar fi compus partea muzicală pentru filmul lui Alejandro Monteverde, „Little Boy”, la care a lucrat cu o orchestră formată din 50 de oameni.

Percuția și chitara încep să preia con­du­ce­rea în studio, însă ecourile albumu­lui lor de debut nu s-au stins.

Percuția și chitara încep să preia con­du­ce­rea în studio, dar chiar și așa, ecourile albumu­lui lor de debut nu s-au stins de tot. Cel mai bine se resimt în piesa „Best Friends”, care nu împrumută doar energia melodică a hitului „Pumped Up Kicks”, ci și trucul de a înveli o po­veste nu tocmai veselă, într-o copertă co­lo­rată. De data aceasta, Foster vorbește despre prietenii care au început să se drogheze și pe care a încercat să-i prindă de mînecă, cu cîți­va pași înaintea prăpastiei. E o combinație neo­biș­nuită între tempoul numai bun pentru ringul de dans și versurile contemplative, deși cele 12 piese au răsunat în studio mai întîi dez­bră­ca­te de cuvinte, învelite doar în note muzicale și por­tative. Abia mai apoi a primit fiecare cîte o poveste, spusă pe ritmuri de rock alternativ, indie pop sau ecouri psihedelice.

Tot din „Torches”, albumul de debut, tru­pa a păstrat în buzunar cîteva influențe electro, pe care încearcă să le dilueze cu răgușeala chi­ta­re­lor. „Pseudologia Fantastica” este exem­plul cel mai bun în care, după un minut și ju­mă­ta­te în care vocea lui Foster se amestecă cu bă­tăi din palme pe fundal și o aglomerare de instrumente, chitara și sintetizatorul se iau la întrecere.

Însă dacă în buzunar au păstrat cîteva ră­mă­șițe din primul lor album, în mînecă, Fos­ter are un as. Este vorba despre „Coming of Age”, o piesă care ține loc de confesiune, în care so­lis­tul vorbește despre ce au însemnat cei doi ani de turneu pentru omul din spatele scenei. Într-un fel, își cere scuze față de cei pe care i-a lă­sat în urmă, prins în vîltoarea succesului. In­clusiv față de sine.