Os domnesc

Safta Varlam priveste pe fereastra inalta ce da din salon pe terasa, cum cad fulgii mari din prima zapada strasnica de peste Bucuresti. Sta intr-un jilt marunt, tapetat cu catifea verde, cu o patura subtire peste ea. Miinile uscate le tine pe obraji, cu ochii pierduti in orbite si gindurile ratacite prin trecutul celor 93 de ani ai sai. O oboseste rascolitul amintirilor, dar si cind descopera in memorie ceva placut, un zimbet bucuros i se asterne pe fata.

„Bunicu’ (n. r.: Radu Rosetti) era un mare povestitor. Stateam la o masa rotunda si cind se auzeau pasii lui tata pe scari, ne ascundea, pe noi copiii, sub fata de masa. Vorbea moldoveneste si se supara pe noi ca vorbim limba literara”. Dupa o viata plina de privilegii, petrecuta intr-o familie prin vinele careia curgea singele domnesc al celor din ramurile Ghica, Rosetti si Stirbey, la 34 de ani, Safta intimpina cu fruntea senina comunismul. Averile ii sint confiscate, familia intemnitata, iar in iarna lui 1952 e scoasa din propria casa si inghesuita in apartamentul unui doctor evreu. Desi are studii de drept si istorie, invata desenul tehnic si se angajeaza la Institutul Stiintific de Proiectari Hidroenergetice, unde lucreaza timp de 25 de ani. Daca i-a trecut prin cap sa fuga? „Eu si sotul meu ne-am gindit sa fugim, dar tata a spus «Doamne fereste! Nu se poate. Trebuie sa stam impreuna si sa ne aparam cum putem.» Totusi, am fost norocoasa” spune ea, spre enervarea fiului sau, Ionica. „Mama crede ca daca nu ar fi fost comunismul si noi am fi ramas niste privilegiati, nu am fi stiut cit valoram de fapt. In afara de faptul ca ti-a omorit tatal la puscarie, ca i-a scurtat viata fratelui tau, si ca ai scapat de mine vreo noua ani, cit am stat la inchisoare, ce bine ti-a facut comunismul?” Tatal Saftei, generalul Radu R. Rosetti, ales Ministrul Educatiei in timpul lui Antonescu, este incarcerat in 1949 la Vacaresti. „Acolo a dus-o greu, tata saracu’. Am incercat o data sa ii trec o scrisoare printre rufe. Cind au luat pachetul sa il verifice, scrisoarea a cazut in noroi si un om care a vazut-o a calcat-o cu bocancii si a acoperit-o cu noroi. Asa am scapat.” N-a plecat capul niciodata, asa cum au facut altii de-ai ei… Citeodata a fost nevoita sa minta. „Cind trebuia sa facem copiilor autobiografia pentru scoala, trebuia sa mint despre originea parintilor mei, ca sa nu ii dea afara. In loc de Ioana Stirbey, cum o chema pe mama, scriam «Stiubei». Mi se parea mie ca sint desteapta pe atunci”.

Alina Baisan