Două vorbe cu umplutură

Poate că viața chiar e fru­moa­să. Cultură peste tot, cărți și cititori peste tot, om frumos în toată su­flarea orașelor din țara asta. Opor­tu­nități, perspectivă, dezvoltare. Da’ cum. Dă cu piciorul, împinge pie­troiul, eliberează drumul, mergi mai departe.

E greu, însă, în Iașul nostru, să te simți gătit, să ții la imagine, să te spilcuiești dacă încă mergi pe jos. Mai degrabă apari relaxat, în tre­ning, la un interviu de angajare, decît asudînd ca o animală fiindcă ți s-au frînt picioarele pînă la bi­rou. Poate și cu mașina te iau căl­du­rile cînd te-nvîrți printre șan­tie­re, dar s-ar putea să poți deschide o gaură de aer rece pe undeva, de pe bord. Oricum, nu-i nimic haios în glumele alea cu „drumurile noas­tre toate”. Pentru că știm că nu se vor repara „vreodată”.

Celălalt lucru de umplutură din orașul ăsta e vorbitul la mi­cro­fon, în primărie. Cînd tu, mînă de conducere, vorbești despre înfăp­tu­irea minunii culturale supreme peste șapte ani, despre Iașul ca­pi­tală de orice, despre festivaluri cu ștaif și dezveliri de monumente, un pichamăr dîrdîie creștinește la mitropolie și pe muncitor îl doare într-o parte. De discursul tău. Pen­tru că orașul a văzut atîtea re­no­vări, șlefuiri și lipiri cu super-glue în zonele strict necesare cîți ani are omul care strunește fierătania zgo­mo­toasă și-ncă mulți ani peste ăia.

Cu tot dragul pentru cultură, pentru oameni și pentru străzi, cred că ce se întîmplă în Iași, de mai î­na­inte să mă nasc și cine știe pînă cînd, e mai degrabă un soi de de­con­strucție. Undeva, orașul are o pro­blemă adîncită în asflat, în zi­duri bisericești, în borduri și, tot mai des, în mințile noastre. Pînă n-o găsim, săpăturile n-au cum să se oprească.