Geamănul care-a vînat mistreți în ring

Povești fără timbru, Subiectele săptămînii Niciun comentariu la Geamănul care-a vînat mistreți în ring 59

Palmaresul fostului boxer Francisc Vaștag e o lungă listă de titluri și medalii cîștigate atît în meciuri naționale cît și internaționale. Dar nici în afara arenei nu uită senzația trăită atunci cînd adrenalina este pompată prin corpul unui pugilist ce primește sau lovește într-un adversar antrenat să facă același lucru. Numele său a răsunat în afara corzilor ce despart publicul de boxeri la Campionatului Național de Box de Juniori, în 1985, apoi a cîștigat trei medalii de aur la competiţiile internaţionale din Moscova sau Berlin în anii ’90. După retragere a devenit antrenor, spectator și fan, însă acum nu uită că mai întîi de toate a fost un tînăr din Reşiţa care lovea pentru prima dată cu mănuşa într-o sală de box.

În lumea boxului, numele Vaș­tag este strîns legat de fostul pu­gi­list Francisc, deși la primele an­tre­na­mente el mergea împreună cu fra­tele său Laszlo. Aceștia locuiau într-un bloc din Reșița, Caraș-Se­ve­rin, într-un cartier unde erau zilnic înconjurați de prieteni și vecini de aceeași vîrstă care vorbeau mai me­reu despre box. Lovituri, antrenamente, echipamente, numai asta auzeau zilnic cei doi frați, iar cî­te­odată, unele din jocurile lor se trans­formau în adevărate meciuri amicale. „Prietenii noștri veneau cu mănușile de acasă iar uneori ne mai jucam de-a boxu’, dar încetu’ cu încetu’ a început să ne placă așa că eu și frate-meu ne-am înscris la o sală de acasă. Totul în viață este o întîmplare, așa gîndesc eu și, sin­cer, faptul că am dat peste Vasile Bala ca antrenor a fost cel mai mare no­roc din viața noastră”, îmi poves­teș­te cu nostalgie Francisc Vaștag. Cu o privire puțin rătăcită își adu­ce aminte de clipele care l-au împins să se lupte cu americani, ruși, ger­mani, dar dintre toți cei cu care a îm­părțit ringul, despre fratele său vorbește cel mai mult

Francisc și Laszlo sînt gemeni, născuți la cîteva clipe distanță, dar nu poți spune că-s din aceeași coa­jă, chiar dacă în ei se zvîrcolește pasiunea pentru box. Primele luni de antrenamente au fost pe ascuns. Nu voiau ca părinții lor să afle în ce sport s-au băgat, pentru că știau că în ochii celor mai în vîrstă era doar o „bătaie între golani. Vreo șase luni tot am inventat scuze, cică ieșim la joacă sau mergem la un prieten, ca să putem face antrenamentul. Dar știi cum sînt zvonurile printre ve­cini, repede se află tot”. Francisc zîm­­beș­te ca o vulpe șireată cînd își amin­tește de momentul în care părinții au aflat unde plecau cei doi timp de cîteva luni. Îl aveau ca antrenor pe pugilistul Vasile Bala pe care nu-l consideră doar un mentor, ci și un bun cunoscător de oameni, mai ales fiindcă i-a convins pe tatăl și mama lor să-i lase să continue bo­xul. Nu le-a zis că vor deveni mari pugiliști, doar că „«nu este un sport pentru bătăuși ci mai degrabă o competiție», astea-s vorbele sale pe care mi le amintesc”.

„Cred că eram cam la aceeași valoare, însă ne și completam cumva pentru că fratele meu avea talent, dar eu eram mai muncitor.”

După ce au primit și bine­cu­vîn­ta­rea părinților, frații au participat la diferite meciuri amicale și concursuri de unde, pe parcurs, au prins poftă pentru victorii. Perfor­man­țele celor doi apăreau și-n zia­re­le locale, care ajungeau la colegii și cunoscuții lor, iar „pentru tata am devenit o mîndrie. Cei de la ser­vic­iu veneau cu ziarele la el și îi arătau ce au mai făcut cei doi băieți ai lui”, îmi spune cu o urmă de orgoliu boxerul. Începe să ia la rînd toate orașele și anii în care el și Laszlo s-au luptat pentru titluri, faimă, dar și respect, care i-au ajutat mai apoi să intre în lotul național. În 1985 și la un an după, Francisc și Laszlo au devenit campioni pe țară, primul la juniori iar celălalt la seniori, dar niciodată nu s-au gîndit să pună o balanță între ei ca să vadă cine este fratele născut pentru acest sport. „Si­gur că ne întreceam la antrenamente, aveam meciuri amicale, dar niciodată nu ne-am întîlnit față în față într-un ring adevărat. Cred că eram cam la aceeași valoare, dar ne și completam cumva pentru că fra­te­le meu avea talent, dar eu eram mai muncitor”. Laszlo însă s-a re­tras la 18 ani, cînd a fost diag­nos­ticat cu cataractă congetinală, care i-a oprit cariera înainte de a o în­ce­pe și l-a lăsat pe Francisc să con­ti­nue mai departe, singur.

Pușca pe post de mănușă

În curînd boxerul va împlini 45 de ani, dar nu s-a schimbat față de anii în care devenea campion mondial și olimpic în meciuri de box internaționale.

În curînd Francisc Vaștag îm­pli­nește 45 de ani, dar nu pare să se fi schimbat față de anii în care de­ve­nea campion mondial și olimpic în meciuri de box internaționale. Doar cîteva fire cărunte și kilograme ca­re, de la o anumită vîrstă, rămîn li­pi­te ca scaiul de un om. El, însă, în­că se consideră în puteri, „chiar da­că nu mai intru în ring așa de des. Dar în pădure merg ori de cîte ori este sezon de vînătoare.” Pugilistul și-a folosit de multe ori agilitatea și răbdarea din box într-un alt sport, în care a fost inițiat de un unchi de-al său în tinerețe. Chiar dacă în a­ceași perioadă era ocupat cu an­tre­na­mente și deplasări, de cîte ori avea ocazia încerca să-și facă loc și pentru o partidă de vînătoare.

Cînd ieșea cu pușca-n brîu, lua în vizor doar un singur animal, cel pe care îl considera el cel mai mare trofeu pe care-l poți cîștiga într-un astfel de meci. „Erau vremuri fru­moase alea, cînd stăteam după un tufiș sau mă luam după urma unui mistreț, ca apoi să le povestesc ce­lor­lalți vînători în fața focului cît de mare era. Sau să le arăt”, îmi po­vește cu un zîmbet de campion Fran­cisc. Sesiunile de scormonit după dîrele în noroi ale unui animal au rămas singurele clipe în care bo­xe­rul mai resimte un fior ca într-un meci în care arbitrul îți ridică pum­nul în aer ca să te aplaude o sală în­treagă.

De la vînătoare, a trecut să co­cheteze și cu bucătăria, învățînd de la colegii săi din pădure rețete de cîrnați. „Mai toți erau veterani, ca­re mai prinsese cîte un animal pe care îl găteau acasă și făceau cîr­nați. Apoi veneau la vînătoare și împărțeau între ei mîncarea, ca să vadă cum e carnea de iepure, de mis­treț. De la ei am furat tot felul de trucuri, ce condimente să fo­lo­sesc, cît trebuie să o lași la afumat și alte mici secrete”.

În papucii lui Vasile Bala

Chiar dacă în vînătoare a găsit o altă pasiune, tot boxul a rămas sfînt pentru Francisc după retra­ge­re, cînd a luat sub grija lui urmă­toa­rea generație de pugiliști. În tinerețe a vînat mistreți, în ring dar și-n afara lui, iar din 1997 îi învăța pe Lucian Bute, „rechinul” Adrian Diaconu sau pe Ion Ionuț cum să țintească doar trofeele cele mai mari. Fiecare dintre aceștia au de­ve­nit campioni la diferite categorii, lucru la care Francisc doar spera cînd i-a văzut prima dată într-o sală.

480 11_1

„Cu toți acești copii am fost la la competiții internaționale și am luat șapte medalii la olimpiadă. Ori­ce antrenor se așteaptă ca cei de sub tutela lui să practice sportul de per­formanță, dar pot spune că eu am și am avut mare noroc cu ei, pentru că am dat peste o generație ta­len­tată, muncitoare dar și cu bun simț”, îmi povestește pugilistul nu­mă­rîndu-i parcă pe degete pe fiecare din cei pe care i-a antrenat. După Bute sau Diaconu, însă, cre­de că ce­va s-a schimbat în box, cu ge­ne­rațiile care i-au urmat. Prin anii ‘70, sportul era foarte popular printre cei de-o vîrstă cu el, și une­ori antre­norii încercau să-i sperie pe cei fără tragere de inimă cu tot felul de po­vești. „Am auzit și eu zvo­nuri din astea, cu spartul na­su­lui ca să te for­mezi, dar astea sînt mituri de pe vremea mea, n-am vă­zut ca cineva chiar să facă așa ceva. Acum nici nu-ți mai permiți, astfel de lucruri pentru că nici nu ai cu cine, sînt din ce în ce mai puțini copii care vin în sălile de box.”

Francisc Vaștag încă mai încear­că să reînvie în generația de astăzi o pasiune pentru sportul din ti­ne­rețea lui și a fratelui său, care s-au luptat cu alți boboci să demons­tre­ze că merită să rămînă la antrenamente. „Copii de azi au alte probleme pe cap, Internetul le distrage atenția și se pierde interesul pentru sport. Înainte se făcea o selecție în­tre talentați și restul, dar acum nu prea poți face asta, trebuie să ai gri­jă de copii pentru că, și chiar dacă sun ca un moș, sînt mai delicați de­cît cei dinaintea lor”.

Autor:

Paul Andrici

Redactor Opinia studențească, student în anul al III-lea la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top