Un rinichi la preț de-o viață, vă rog!
Lumea pe jar, Subiectele săptămînii 6 aprilie 2014 Niciun comentariu la Un rinichi la preț de-o viață, vă rog! 376Lista donatorilor de organe nu este una prea lungă, nicăieri în lume. Dincolo de motivele religioase sau personale invocate, frica este principalul motiv pentru mulți oameni care nu sînt de-acord ca o parte din ei să continue să existe prin altcineva. În România, prelevarea de organe se bîlbîie în hîrtiii, dar am învățat de la englezi cum să ne facem o bază de date din care spitalele pot ține mai ușor cont de cîți vor să devină donatori. Dar măcar noi nu confruntăm cu problemele din țările asiatice, unde oamenii se alianiză într-un șir indian ca să-și vîndă organele la prețuri de cîteva mii de dolari.
Donarea este un procedeu prin care o persoană alege, voluntar, să ofere pentru un transplant medical țesut biologic, un organ sau chiar sînge unei alte persoane. De asemenea, se pot preleva și materiale biologice cu acordul familiei, însă procedura aceasta se lovește de mai multe impedimente, fiind deocamdată doar una experimentală. Cei care doresc ca după moarte să li se preleveze organele sînt așteptați de bună voie să se înscrie în programul de donare a țării lor. În mare, însă, peste tot în lume numărul celor care așteaptă un transplant îl depășește pe cel al donatorilor. Din 2010 pînă astăzi, în Europa, pe listele de așteptare s-au înscris aproximativ 67-70 de mii de pacienți. Tot pe acest continent, media donatorilor este de 15-20 per milion de locuitori, dar în estimare nu se face diferența între cei care donează în timpul vieții sau cei cărora li se prelevează organele după moarte.
Prelevarea se face după două modele juridice, opt-in (persoana și familia acesteia sînt acord cu donarea) și opt-out (oricine nu se înscrie ca nefiind de acord este considerat un donator).
Prelevarea se face după două modele juridice, opt-in (persoana și familia acesteia sînt acord cu donarea) și opt-out (oricine nu se înscrie ca nefiind de acord este considerat un donator). Țările care au implementat cel de-a doilea model au cea mai mare rată de persoane care-și oferă organele pentru prelevare. În Austria, spre exemplu aceasta este de 99.8 %, ceea ce înseamnă în jur de 21 de donatori la un milion de persoane. Deși este o soluție care oferă rezultate și la care unele țări s-au gîndit să adere, precum Marea Britanie în 2008, pentru altele acest model nu inspiră încredere. Principalul contra-argument este că oamenii s-ar putea simți înșelați deoarece nu sînt informați din timp despre această procedură. Încă din 1954, cînd s-a realizat primul transplant de rinichi, au apărut nenumărate povești urbane despre organizații fantomă, despre corupția din sistemul medical sau despre interesele ascunse ale guvernernelor, care ar fi transformat donarea de organe în afaceri.
Liste și carduri
Pentru a deveni un donator de organe în România, există două căi. Prima este printr-o declarație scrisă, semnată atît de persoana în cauză cît și de familia acesteia, iar a prin înscrierea într-un registru național, realizat de Ministerul Sănătății în 2012. Prin acest proiect, s-a realizat o primă bază de date care permite accesarea listelor cu posibili donatori de către spitalele din toată țara. Și în Marea Britanie există o bază de date numită „Organ Donation Register”, dar în aceasta sînt înscrise doar cazuri post-mortem, din nou cu acordul celor apropiați. În niciunul din cazuri nu se acordă o recompensă sau vreun beneficiu donatorului, în declarație donatorul precizînd că alegerea sa reprezintă un act caritabil. Cu toate acestea, el poate alege cui dorește să-i doneze organul.
Chiar și-n cazul în care decedatul nu a semnat niciodată pentru prelevarea organelor, familia poate accepta în locul său, după moarte, acest lucru. Evident, post portem pentru fiecare din organe se fac teste medicale pentru a se vedea dacă sînt sănătoase și ar putea fi funcționale, compatibile cu organismul celor care așteaptă transplantul. Donatorii aflați în viață trebuie să treacă și ei printr-o serie de teste, pentru a se verifica dacă corpul lor poate rezista fără un rinichi, de exemplu.
În 2006-2007, Parlamentul European a încercat să introducă un nou proiect, care prevedea ca, prin intermediul unui card, orice cetățean al statelor membre să poată intra într-un sistem continental de păstrare a evidenței donatorilor de organe. Pînă astăzi, însă, tot doar în Marea Britanie a fost introdus un astfel de sistem, prin care oricine poate descărca de pe site-ul ministerului sau a organizațiilor non-guvernamentale un astfel de card. Acesta poate fi printat și completat oricînd pe parcursul vieții. După moarte, dacă autoritățile găsesc cardul în posesia persoanei decedate, aceasta devine donator.
Frica de moarte
Pe continentul asiatic a circulat multă vreme un puternic curent împotriva prelevării de organe, mai ales în țări ca Japonia sau India, unde s-au petrecut accidente în timpul operațiilor sau din motive religoase oamenii nu au fost de acord cu procedura medicală. Din 1968 pînă în 1999, în Japonia n-a mai fost acceptată donarea post-mortem, după ce un pacient a decedat în anii ’60 în urma unui transplant de inimă.
În India, refuzul s-a datorat divergențelor în ceea ce privește stabilirea diagnosticului de moarte cerebrală, dar și a traficului de organe foarte răspîndit în această țară și în Bangladesh. Aici, cei săraci își vînd organele pentru a plăti datorii la bănci sau cămătari, iar pentru un rinichi primesc aproximativ 6400 de dolari. Chiar dacă practica este interzisă pe tot continetul asiatic, se crede că în secret China vinde organele prizonierilor unor persoane din Coreea de Sud, Japonia, Europa sau America. Doar în Israel, unde există o astfel de piață, afacerea nu merge bine deoarece din motive religioase, nu sînt mulți care să intre voluntar în traficul de organe.
De la ochi pînă la inimă
Primele operații de transplant datează de pe la începutul secolului al XX-lea. Una dintre acestea a fost în 1905 cînd doctorul ceh, Eduard Zirm, a realizat primul transplant de cornee de la o persoană la alta. Acesta a folosit membrana transparentă a ochilor unui copil de 11 ani, care fuseseră distruși într-un accident, într-o operație pe un bărbat de 45 de ani, a cărui cornee devenise albă și opacă din cauza muncii. Procedura medicală a funcționat doar pentru un singur ochi, datorită faptului că Zirm n-a avut instrumentele necesare pentru operație.
Au trebuit să mai treacă încă 50 de ani pentru ca o operație de transplant de organe să fie realizată cu succes. În 1954, la spitalul Brigham din Boston, doctorul Joseph Murray a realizat un transplant renal între gemeni. Pe atunci, medicii se confruntau cu problema acceptării noului organ de către corpul pacientului, al cărui sistem imunitar respingea orice corp străin. Din această cauză, reușita americanilor a dus ca în 1960, un transplant tot între gemeni să fie realizat în Marea Britanie.
Abia în 1967, după 50 de operații de inimă pe cîini, chirurgul Christian Barnard și-a pus în practică experiența pe corpul uman, realizînd în Africa de Sud primul transplant de inimă. Procedura a fost, mai tîrziu, perfecționată de alți doi medici, dar de atunci și pînă în ziua de astăzi, au ajuns să fie realizate anual 3500 de astfel de operații.
În fiecare an, balanța între donatori și pacienți se înclină foarte mult în partea celor din urmă, dar progresul din domeniul medical indică faptul că ar putea fi găsite și alte soluții pentru pacienții de pe lista de așteptare. Organele artificiale, de exemplu, nu mai sînt doar un concept abstract, iar procedurile prin care cineva poate deveni donator și implicațiile acestei decizii nu mai sînt niște practici obscure.
Adaugă un comentariu