Coborîm la catedră

Ne plac scurtăturile și horos­copurile. Să ajungem mai repede un­de vrem, nu neapărat unde tre­bu­ie și să știm ce ne-așteaptă cînd ajungem. Atît de mult încît nu mai apucăm să ne gîndim dacă e mu­sai să ne îndreptăm într-acolo sau da­că n-ar trebui, cumva, să ne arun­căm cu capul înainte, fără să știm în ce fel de pămînt o să ne înfigem tăl­pi­le. Există, de exemplu, studenți ca­re cred că n-ar fi nici o problemă da­că ar arde niște trepte și-ar ajunge di­rect după catedră. Unii s-ar și urca pe ea. Cît de greu poate să fie? U­no­ra li s-a și spus, cînd își legănau frații mai mici cîntîndu-le alfa­be­tul, c-ar avea stofă de învățători. Atunci, hai! Să ardem toate etapele și să co­bo­rîm din amfiteatre să vedem ce-o fi a­co­lo, după masa de lemn. Ce dihănii, ce monștri, ce minunății! Oa­re ne-or muș­ca, oare ne-o frînge-n două, oa­re ne-or scuipa cu venin și, dacă da, vom izbuti să ne mușcăm de picior ca să-l scoatem? Nu știm. Și nici nu avem unde citi despre asta.

Nu există loc în care să afli des­pre ce înseamnă să stai lîngă tablă, loc în care să ți se dea o scurtătură cît să boldești puțin ochii înspre bas­mele, legendele pe care le găsim de­ja încrustate în băncile facultăților cînd ajungem aici. Unde-am putea citi ho­roscopul pentru drumul ăs­ta? Dar scurtătura? Fiindcă, să fim sinceri, nu prea vrem să riscăm să ne-ndrep­tăm spre catedră, de curio­zitate, și apoi să o rupem în fericire cînd sîn­tem prea aproape ca să mai renun­țăm. Meseria asta de om cu creta-n mînă e-un mister, dar din ultima bancă a amfiteatrului par­că ne-ar ieși și nouă. O prelegere, două slide-uri, o pildă, o formulă și-am rezolvat. Apoi ne punem pe dat note mari ca să fim „de trea­bă”, facem două șme­cherii din ca­ta­log și iată! Facultatea altfel.

Unde am putea noi să citim des­pre treptele de sus ale univer­si­tă­ți­lor în care învățăm, despre locu­ri­le a­lea de care ne și temem dar pe ca­re ne vedem cu-atîta ușurință ur­cînd? Sau coborînd. N-am găsit nici o car­te despre asta. Am uitat să deschi­dem, totuși, sufletele celor ca­re, urcînd, au ajuns cărți și nimeni n-a venit să-i răsfoiască.