Pasărea Rock și-a întins aripile în Casa de Cultură a Studenților

După mai bine de 40 de ani, Mircea Baniciu, Ioji Kappl și Ovidiu Lipan Țăndărică, foștii membrii Phoenix, alături de chitariștii Lucian Teofil Boar și Cristi Gram, violonistul Mani Neumann și clăparul Vlady Cnejevici au făurit o Pasăre Rock. Una care a ajuns joi, 10 aprilie, începînd cu ora 19.00 și pe scena Casei de Cultură a Studenților(CCS) din Iași. Asemenea ce­lor de la Rolling Stones care și-au adu­nat instrumentele și după patru dece­nii, cei de la Pasărea Rock au reînviat din cenușă nu o pasăre Phoenix, ci doar o parte din melodiile acesteia.

În spatele sălii, s-a încins un dans al celor care nu și-au mai gă­sit stare pe scaunele rămase goale. Al căror loc era în picioare pentru că rit­mul tobelor și al chitărilor i-a ținut de­parte de scaune încă de la înce­pu­tul concertului. Cei trecuți de 40 de ani, cu plete și barbă încă mai fre­do­nează versurile melodiei Nun­ta „și ce-o mai cînta, la, lai, lai, la, la, lai”, prinzîndu-se de umeri și să­rind în cerc asemenea unor copii neas­tîm­părați. Cei mai îndrăzneți fug prin­tre rînduri și își pun bărbia în pal­me sprijinindu-se de scenă, ascultînd și cîntînd cu toată gura fiecare vers.

„Să facem praznic, praznic nă­pras­nic, să facem iureș”, ne-ndeam­nă liniștit cei de pe scenă adunînd parcă toate palmele ridicate către ei. Din anii ‘70 și pînă să vină pe scena CCS, melodiile de pe albumul „Can­tafabule” au avut timp să fie învățate de toți cei din sală. Așa că la începutul fiecărei melodii nu este ne­voie decît de primele acorduri pen­tru că publicul le recunoaște și izbuc­neș­te în urale ca și cum sala s-ar pre­fa­ce într-un foc de tabără în jurul că­ru­ia se adună și cîntă din toți ră­run­chii. Mai ales atunci cînd Țăn­dă­ri­că își amintește că prima dată, la 13 ani, a cîntat pe aceeași scenă, fiind locul de unde a pornit. Pentru că tobele în­cheie furtunos melodiile, bețele dînd impresia că zboară dintr-o mî­nă în alta, din public se strigă un lung „bravooo, Țăndărică”. „Da, într-ade­văr e bun”, aprobă solistul rîzînd și uitîndu-se mîndru în spatele său. „De fapt, toată echipa e formată din bă­ieți faini și talentați”, adaugă Bani­ciu începînd să îi prezinte pe rînd.

Amintiri cu haiduci

Dacă prietenia îmbracă mai mul­te forme, cei de pe scenă ne spun că ea îmbracă de fapt mai multe hai­ne. „Omul își schimbă țoalele, dar nă­ra­vul ba”, spune stîlcit Ioji Kappl de la bass, iar Mircea Baniciu rîde și ex­plică faptul că următorul moment presupune ca ei să lase deoparte in­strumentele și să le ia pe cele acus­ti­ce. Renunțînd la sacouri sau geci de piele, aceștia revin din culise îm­brăcați în cămăși albe, tradiționale, asemenea unor haiduci. Pentru o imagine mai clară, Țăndărică și-a pus pe cap o pălărie la borul căreia stă elegant o pană. Atît scena cît și zgomotul instrumentelor este re­dus la jumătate, însă nu și energia celor de pe scenă. Chiar dacă stau pe sca­une, cîntă săltînd și dînd din pi­cioa­re „hey, hey, ei se duc la ha­nul, hanul ulciorului nesecat, hey”, și încheie abrupt cu „măi, tată, măăi”, făcîndu-ne și pe noi să batem pal­mele de genunchi asemenea unor to­be.

Deși înainte de începerea spectacolului, în culise violonistul Mani Neumann vorbea doar în en­gleză și nu descîlcea limba română, pe scenă cîntă dînd din cap versurile melodiilor. Mai mult accentuînd pe onomatopee, de genul „hey, hey, măi, măi sau hei-hop, hei-hop”, cînd încep versurile propriu-zise acesta își lasă bărbia pe vioară și cînta la ea ca și cum ar avea ceva pe suflet.

„Îmi simt sufletul mugur de flu­ier”, spune Baniciu mai legănat, mai dulce, iar violonistul își lasă jos vioara și cîntă din spate la fluier. Nu doar chitările acustice îl acom­pa­niază, ci și chitariștii care se apro­pie timid de microfon și îl com­ple­tează la sfîrșit de vers. Deși plouă și fri­gul aproape că ne e pătruns în oase de cî­teva zile, Baniciu ne rea­mintește că de fapt, afară stă as­cun­să o primăvară ca­re s-a lăsat aș­teptată. „hei, hei, ver­de e iarbaa, soarele-i sus pe ceer, hei, hei, dusă e iarna, cu dinții ei de fier”.La al treilea bis, după mai mul­te solo-uri de chitară și tobe, pub­li­cul n-ar mai pleca acasă. Nu le-a a­juns nici „Eșarfa în dar” și nici „În­toar­cerea la Orient”, cîntate mol­com. S-au strîns toți în fața scenei și cau­tă prilej să îi mai cheme încă o dată pe cei care le-au adus anii ‘70 mai aproa­pe. Cu tot cu amintiri, cu tot cu ver­suri și haiducie, măcar pentru încă patru minute.