Amintirea unui pionier întîrziat

M-am născut  după ʼ89, dar în clasele primare nu a fost an în care să nu ieșim la defilare de 1 mai. Mama avea grijă să mă îmbrace frumos, iar învățătoarea, după ce ne încolona cîte doi, ne ducea la pădure să culegem flori, să jucăm prinselea printre copaci ori să sărim ca niște capre pe dealurile din marginea satului. Nu strigam lozinci, ci cîntam cît ne țineau plămînii „au înflorit livezileee, Ceru-i ca oglindaaaa”, de ieșeau la poartă toate babele din drumul nostru spre crîng.

Mai tîrziu, în generală, am dat obiceiul de a merge la pădure pe vizita la cofetărie. Diriginta, o femeie voinică, mereu zîmbitoare și pusă pe glume, ne ducea pe toți în centrul Botoșaniului, unde ne înfruptam cu eclere sau înghețată înecată cu sirop acrișor. Ocupam toate mesele din micuța cofetărie și se adunau oamenii ca la circ cînd ne apucam de zis povești.

În liceu m-am apropiat însă cel mai tare de spiritul zilei de 1 mai. Strîngeam din timp bani, cumpăram bere și mici și mergeam la Poligon, în spatele cimitirului Pacea, și încingeam un grătar la cîțiva metri de cruci și morminte, cu muzică ori de la un telefon, fie cîntată de noi după ce mai goleam cîteva PET-uri.

În facultate, 1 mai a devenit sinonim cu fuga la mare. Eu nu am avut curajul să mă aventurez pe trenurile supra aglomerete de studenți, însă colegii aveau grijă mereu să strîngă din timp bani pentru naș și pentru cîteva shot-uri de „cozonaci” pe plajă. Tot în facultate am aflat ce înseamnă cu adevărat ziua de 1 mai, dar nimănui nu-i mai pasă. Și așa, cui să te mai plîngi astăzi că lucrezi prea mult? Nici nu ai avea de ce. Sînt mai multe sărbători legale decît zile de dumincă.