Drama Traviatei, consumată într-o explozie de opulență

Traviata lui Beatrice Rancea este exuberantă, își face filmări „selfie” și se stinge urmărindu-le pe o plasmă. Pe parcursul reprezentației de sîmbătă, 10 mai, jucate în premieră la Opera Națională Română din Iași, cu „casa închisă”, Violetta a îmbrăcat hainele Doinei Levintza, pentru a fi bătută cu bani peste față de Alfredo, pe o masă de club. Totul în spiritul unei reprezentări moderniste, în care drama se colorează excesiv, izbucnește în foc de artificii și se prelinge pe o scenă rotativă de aluminiu.

Nicicînd spiritul de petrecere și de decadență cu al lui parfum de secol XVIII nu a fost mai concupiscent ca atunci cînd s-a suprapus cu cel al secolului al XXI-lea. Cînd de­co­rurile vintage, cu ale lor canapele ba­roce și cortine semitransparente pi­c­tate cu flori de cireș s-au succedat cu decorurile neon, de club. Sau cînd piți­poancele au stat, în stil dandy, relaxat, lîngă dansatorii de flamenco care-au rupt cu pasiune scena și lîngă țigăncile care au învîrtit bă­nuți de aur pe ale lor burți dezgolite, în descătușarea unui dans. Fiindcă aceasta a fost și miza repre­zen­ta­ți­ei.

Dama cu camelii, bătută-n flori

Traviata lui Giuseppe Verdi s-a ju­cat pentru prima dată la Iași, în regia directorului Operei Na­țio­na­le Române, Beatrice Rancea, în două avan­premiere (joi și vineri) și două premiere, sîmbătă și duminică, avînd distribuții diferite. Cea de sîmbătă s-a anunțat a fi o premieră grandioasă și a fost. Una care s-a remarcat prin stră­lucirea costumelor, a artificiilor și a de­corurilor care au creat, forțat, o pun­te între epoci. A venit să im­pre­sio­neze prin culoare și s-o îmbrace pe Violetta, protagonista lui Ale­xan­dre Dumas din „Dama cu camelii” în haine noi. În auriu strident, într-o rochie roșie, rochie cu trena bătută-n flori și-ntr-una de un argintiu scli­pi­tor, ca mai apoi să o arunce pe un pat de fier, silfidă, consumată de tu­ber­culoză, într-o cămașă a purității re­cîș­tigate prin sacrificiu.

Volup­ta­tea plăcerilor și-a vieții din înalta so­cie­tate din Paris este dublată de un fior de vulgaritate con­tem­po­ran. Și, la rîn­­dul lor, vocile străbat prea pu­țin cu notele lor înalte spre inima sen­si­bi­li­tății.

Traviata de la Iași nu s-a asemănat cu nici o regie celebră a prea-cunoscutei opere a lui Verdi. N-a avut nimic din drama, forța și greutatea din regia clasicei producții a lui Franco Zefirelli sau din modernismul curat, abstract, epurat de detalii nesemnificative a reprezentației lui Willy Decker, puse în scenă în 2005, la Festivalul de la Salzburg. Nici din opulența rafinată, baroc articulată, jucată sub metafora păpușii la Verona, în 2007 în regia lui Graham Vick. Însă a smuls aplauze frenetice și i-a adus pe scenă, alături de soprana Lăcrămioara Maria Hrubaru Roată (care a intepretat-o pe Violetta Valery) și de tenorul Cosmin Marcovici (care a jucat rolul lui Alfredo Germont) pe directorul Operei și pe creatoarea costumelor. Ei au fost cei care-au primit florile, și s-au împărtășit de efervescența publicului.

Femeia ușoară, bătută-n club

Povestea Traviatei, în trei acte, es­te o dramă clasică, pusă de Verdi pe-o muzică ce e cînd plină și dulce ca o cu­pă de șampanie, cînd sfîșietoare ca o înghițitură de pelin. Drama es­te aceea a femeii adorate, prinsă în vîr­tejul voluptății, cu trupul dorit la ce­le mai prestigioase baluri ale Pa­ri­su­lui, dar cu sufletul gol și rătăcit în plăcerile vieții. Dar care descoperă dra­gostea adevărată și-și întoarce des­tinul de dragul lui Alfredo. Este nevoită să renunțe la ea de dragul de a-l reda familiei, la rugămintea ta­tă­lui lui. Evident, sacrificiul ei este ne­știut, imaginea ei terfelită-n public, așa că sfîrșește măcinată de boală, cu creditorii lăsînd-o dezbrăcată de dem­­nitate și de strălucire.

Momentul în care Violetta apare cu Baronul Douphol la o pe­tre­ce­re, după ce l-a părăsit pe Alfredo și se re­în­tîlnește cu el, este redat ase­me­nea unei răfuieli într-un club – Violetta es­te hărțuită și i se izbesc banii pes­te față.

Însă, prea puțin din această sfî­șie­re străbate din reprezentația de la Iași. Drama Violettei pare epurată de autenticitate, bucuria filmată cu han­dy-cam-ul apare ca una adoles­cen­tină și nostalgia de pe patul de moar­te (cînd privește pe televizorul cu plas­mă la momentele fericite pe­tre­cute împreună cu Alfredo) este arun­cată în derizoriu. Momentul în care Violetta apare cu Baronul Douphol (Alexandru Aghenie) la o pe­tre­ce­re, după ce l-a părăsit pe Alfredo și se re­în­tîlnește cu el, este redat ase­me­nea unei răfuieli într-un club – Violetta es­te hărțuită și i se izbesc banii pes­te față, iar Alfredo se ia la bătaie (care prea puțin ar semăna a duel) cu ba­ro­­nul. Dansul țigăncilor e ca desprins dintr-un bar de manele, iar mo­men­­tul de flamenco e ca și rupt din show-ul „Dansez pentru tine”. Volup­ta­tea plăcerilor și-a vieții din înalta so­cie­tate din Paris este dublată de un fior de vulgaritate con­tem­po­ran. Și, la rîn­­dul lor, vocile străbat prea pu­țin cu notele lor înalte spre inima sen­si­bi­li­tății. Dar cert este că repre­zen­tația și-a propus de la început să fie una care să aducă o altă viziune asu­pra clasicei Traviata, să „ia ochii” și să facă din Operă un bun de larg con­­sum. Ceea ce a și reușit, de aceea pe scările Teatrului Național s-au scurs „wow”-uri de la balcon la loja în care au stat Corina Chiriac și Gheorghe Nichita, pînă la ieșire.