În tren, poveștile își așteaptă gara
Povești fără timbru 26 mai 2014 Niciun comentariu la În tren, poveștile își așteaptă gara 43Trenul este asemeni unei cărți cu sute de povești și care își schimbă personajele la fiecare stație. Trebuie doar să ai norocul de a o deschide pe cea potrivită sau ca romanul să se deschidă singur la pagina potrivită și să te poarte pe valuri alunecoase. Oamenii sînt mai deschiși și mai vorbăreți în vagoanele care aleargă pe șine, iar atunci cînd necazurile nu mai au loc în sufletele lor, caută alinare la străinul de lîngă ei. Devii astfel stația în care poveștile lor aleg să coboare.
Boxerul
De cînd sînt student am auzit zeci de povești. Unele pe de-a-ntregul, pe altele doar pe jumătate ori am apucat să le văd doar o parte din începuturi. În ultima călătorie am avut ghinion căci nu am apucat să termin povestea ci i-am auzit doar cîteva rînduri. Veneam spre Iași, iar în una dintre stații s-a așezat lîngă mine un bărbat încălțat cu galoși și îmbrăcat într-un trening rupt și murdar care mirosea a fum. Își tîrîia corpul greu ajutat de un băț și nu i-am dat atenție decît la ultima stație. M-a întrebat cum se ajunge în Tudor și apoi a început să-și spună tărăgănat povestea fără ca eu să-i pot spune vreun cuvînt. „Eu am fost la viața mea sportiv. Acum 40 de ani știam și eu orașul”, îmi spune cu o voce tristă bărbatul care își tot trăgea fesul negru spre ochi. Se uită spre mine mai mult în fugă, iar în rest privirea și-o ține în pămînt, parcă încercînd să-și caute sănătatea. A trebuit să renunțe la box și la serviciul pe care îl avea în construcții după ce i-au paralizat picioarele în urma unei crize, iar de atunci simte că viața lui nu mai are nici un rost. „Eram la muncă și dintr-o dată mi s-a întunecat privirea și m-am trezit la spital. Fusesem în comă pentru mai multe zile”, continuă bărbatul care începe să strîngă bățul în mîini. Medicii i-au spus că e o minune că și-a revenit, dar el simte de fapt că în ziua în care a deschis din nou ochii a avut ghinion. „Tu ești mic acum, iar vîntul îți suflă în aripi. Viața asta însă e frumoasă numai pînă pe la 50 de ani. Începi apoi să te topești ca untul la soare și să te scurgi spre pămînt”, îmi spune acesta, apoi se ridică greu de pe scaun și caută din priviri ieșirea.
Profesoara de română
Frumusețea poveștilor auzite în tren te doboară, te marchiază sau te amuză și fac călătoriile lungi să pară doar clipe. Te învață, mai mult decît orice bibliotecă, că o carte nu se judecă după copertă ci trebuie să ai răbdarea și norocul de a-i răsfoi paginile. Pe Valentina Huțanu am întîlnit-o în tren acum mai bine de un an și am rămas prieteni. Era cald iar în cele două mici vagoane care mergeau din Iași spre Dorohoi aproape că nu mai aveai loc nici să arunci un ac. Am găsit un scaun doar pentru că venisem cu vreo oră înainte și pe frunte mi se se adunaseră zeci de broboade de apă. Mirosea ca într-o baracă de muncitori întorși seara tîrziu de la muncă și mai erau încă minute bune pînă la plecarea trenului. Din sacoșe începeau să se scoată bucăți de salam ce erau înfulecate rapid cu cîte un codru de pîine, iar aerul ți se închega în nări ca o baltă de sînge.
Mărunțică, slăbuță, cu o pălărie albă și cu o geantă mare pe care o trăgea după ea, Valentina Huțanu și-a făcut loc cu greu pînă în dreptul scaunului meu. „Nu mai scrie Pleșu ca pe vremuri” îmi spune șoptit femeia atunci cînd m-a văzut că răsfoiam o Dilema uitată de vreo două săptămîni prin rucsac. M-am ridicat și i-am oferit locul, iar apoi paginile poveștii ei s-au deschis una cîte una. În jurul nostru s-a făcut cerc, iar oamenii de pe celelalte scaune au tot început să se întoarcă. A fost profesoar de română la Grupul Școlar „Ioan C. Stefanescu” din Iași, dar de cîțiva ani a ieșit la pensie. Își vizitează tatăl ori de cîte ori are ocazia, chiar și pentru cele mai mici „mofturi”.
Acum vine să-i aducă revista România Mare și-mi spune că nu e săptămînă în care să nu o citească. „Are o colecție întreagă acasă. Sute de reviste Dilema și România Mare și nu se îndură să arunce nici una. Pe lîngă sutele de cărți din bibliotecă și din cutii, avem și secțiune de periodice”, îmi spune rîzînd Valentina Huțanu. Cînd nu își vizitează tatăl femeia mărunțică își petrece timpul în Back Door Caffe și nu ratează nici un concert de jazz. „Barul e a unuia dintre băieții mei, iar cum bărbatul mi-a murit, toată ziua îi stau lui pe cap. Cred că își face cruce cînd plec de acolo”, îmi spune femeia în timp ce își așează pălăria mai pe o parte, după moda tinereții ei. Încet discuția se transformă într-o lecție de literatură. Ia pe rînd opera lui Cioran, Alecsandri și Eminescu, iar călătorii aproape că își dau coate pentru a fi mai aproape de fosta profesoară de română. Bucățica de vagon se transformă în sală de curs, un curs la care însă nu se dau note.
Răspopitul
În tren poveștile le auzi pe gratis. Nu ai nevoie nici de abonament la bibliotecă și nici nu trebuie să plătești ca să o cumperi, ci ai nevoie doar de bilet de călătorie și răbdarea de a asculta. Pentru unele însă trebuie să oferi ceva în schimb dacă ți se cere, iar acelea sînt, de cele mai multe ori, cele mai bune. La cîteva săptămîni după începerea anului școlar, în timp ce mă întorceam la Iași, l-am întîlnit pe nea Andrei. A venit țintă spre mine și mi-a cerut, senin și sincer, cinci lei pentru o bere. I-am dat fără să stau prea mult pe gînduri, iar el s-a așezat pe scaunul din fața mea ca să îmi plătească cu istoria vieții sale.
Fusese preot pînă să-l lase nevasta și să fugă împreună cu fiica sa în Italia, iar acum mai cîntă ca dascăl pe unde apucă. S-a apucat de băut „din cauza supărărilor”, iar noul obicei i-a îndepărtat și familia și prietenii. Deși nu recunoaște la început, tot darul beției i-a făcut soția să-și caute fericirea pe alte meleaguri și l-a lăsat să-și înece amarul într-o garsonieră din Copou. „Femeia e coastă din noi tinere. Poate de asta a mea a fost așa spurcată și rea. Eram un pui de drac cînd eram tînăr”, îmi spune nea Andrei în timp ce se mută pe scaunul de la geam. Are doar un pulover negru, vechi și rupt din loc în loc deasupra cămășii albe deși afară iarna începea să-și ceară drepturile, iar vîntul mușca aprig și prin haine.
Respirația îi mirosea puternic a alcool, iar privirea o avea tulbure. A absolvit Seminarul de la Neamț, iar pe măsură ce trenul își continua mersul, poveștile din spatele zidurilor mănăstirii de la Neamț ne duceau înapoi, spre trecut. „Am dus-o bine acolo. Munceam de ni se rupeau oasele la cîmp sau la pădure, dar cînd scăpam eram toată ziua numai în petreceri”, îmi spune rîzînd nea Andrei. Cînd era în ultimul an de seminar a furat împreună cu colegii o damingeană de vin care era pentru împărtășit, dosit de unul din preoții profesori în altar. S-au împărtășit însă doar ei din vin, vreo săptămînă, iar profesorii nu știau cum de ajung în fiecare zi amețiți la cursuri. „Și-au dat seama abia după ce am terminat vinul și a fost un scandal în toată școala”, îmi spune serios bărbatul.
S-a făcut consiliu, au venit părinții și a fost pe punctul de a fi exmatriculat. A scăpat însă doar cu mustrare și nota scăzută la purtare. Poveștile lui din Seminarul Teologic se adună una cîte una. Două femei, care stăteau la cîteva scaune distanță, își fac cruce de fiecare dată cînd răspopitul mai amintește de vreo năzbîtie din școală și încep să vorbească și de alte păcate ale preoților. În Lețcani se ridică brusc, îmi strînge cu putere mîna apoi trece în celălalt vagon. Acum cere bani pentru o pîine.
***
În tren poveștile își găsesc întotdeauna ascultător, iar în huruiul roților din fier limbile parcă se dezleagă. Călătoria devine o spovedanie sinceră, știind că urechile străine s-au urcat sau urmează să coboare la altă stație. Nu-ți cer nici bani și nici sfaturi, ci caută doar un alt suflet care să le înțeleagă necazul.
Adaugă un comentariu