Idilele Nunții de Aur a matematicii ieșene

Marți, 27 mai, în Aula Magna a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, „promoţia de aur” a Facultăţii de Matematică a sărbătorit 50 de ani de la absolvire. În faţa profesorului lor, academicianul Radu Miron, se afla o sală plină de dascăli emeriţi, atît din domeniul universitar, cît şi din cel preuniversitar, de cercetători experimentaţi, inspectori şcolari sau persoane care au redactat manuale de referinţă. Cu vîrfuri ale generaţiei precum acad. Viorel Barbu sau geometrul Dan Brânzei, fără „promoţia de aur”, matematica din România nu ar fi strălucit la fel de puternic cum o face astăzi în întreaga lume.

***

„Sosesc cocoarele, sosesc,/ De după deal de ţintirim/ Iar anii trec, copiii cresc/ Se schimbă tot ce-i omenesc/ Şi noi îmbătrînim.” La cei aproape 87 de ani, academicianul Radu Miron se încăpăţînează să se ridice în pi­cioa­re să vorbească, deşi toată lumea din sală îl îndeamnă, repetat, să-şi rostească cuvîntarea de pe scaunul aşezat la prezidiu.

„Aceasta e realitatea. Aveam un coleg, care a fost şi profesorul dum­­nevoastră, şi care îmi spunea «Ce ti­neri şi frumoşi eram, mai ales eu», şi arăta cu degetul spre el, «Şi ce bătrîni şi urîţi sîntem, mai ales tu», şi arăta cu degetul spre mine. Îmi recunosc slăbiciunile actuale. Sînt mari, enorm de mari, mi-e jenă să apar în faţa dumnevoastră şi să vă stric impresia pe care o aveaţi des­pre mine în timpul facultăţii.”

„E poziţia profesorului”, pare să le spună, privindu-i dojenitor, academicianul, pe cei care în urmă cu 50 de ani îi iniţia în tainele matematicii.

„Aceasta e realitatea. Aveam un coleg, care a fost şi profesorul dum­­nevoastră, şi care îmi spunea «Ce ti­neri şi frumoşi eram, mai ales eu», şi arăta cu degetul spre el, «Şi ce bătrîni şi urîţi sîntem, mai ales tu», şi arăta cu degetul spre mine. Îmi recunosc slăbiciunile actuale. Sînt mari, enorm de mari, mi-e jenă să apar în faţa dumnevoastră şi să vă stric impresia pe care o aveaţi des­pre mine în timpul facultăţii.”

Sala izbucneşte într-un strigăt, cele aproape 80 de persoane îl roa­gă pe profesor să se oprească, iar pri­mele lacrimi încep să-şi facă cul­cuş în colţurile ochilor doamnelor. Atunci, academicianul Miron zîm­beş­te, ridică tremurînd o mînă şi completează. „Mai ales voi, fetele”, şi rîsetele „promoţiei de aur” din 1964 a Facultăţii de Matematică-Me­canică umplu din nou Aula Mag­na.

Jumătate dintre absolvenţi au lucrat în sistemul universitar

„Promoţia de aur” a Facultăţii de Matematică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a sărbătorit 50 de ani de la absolvire într-un cadru special. Într-o prefaţă a unui volum de amintiri cules şi gîndit de către Pluto Siegmund, unul dintre absolvenţi, acade­mi­cia­nul Radu Miron justifică denumi­rea de „promoţie de aur”, explicînd fap­tul că „denumirea nu a fost atri­bu­ită întîmplător. Ea se justifică prin rezultatele de excepţie obţinute de membrii pro­moţiei, în învă­ţă­mînt, cercetare şi în societate. Un bi­lanţ sumar arată că jumătate din­tre absolvenţii sec­ţiei de matema­ti­că-mecanică au fost re­ţinuţi în în­vă­ţămîntul superior, au trecut doc­to­ra­tul în ştiinţe şi au ocupat succesiv toate treptele ierarhiei universi­ta­re, au condus doc­to­rate şi au ajuns în conducerea unor instituţii de învăţămînt consacrate.”

Iar unul dintre matematicienii de vază care s-au născut din pro­mo­ţia din ’64 este chiar academicianul Viorel Barbu, fost rector al Universităţii „Alexandru Ioan Cu­za”, unul dintre cei mai reputaţi cercetători ai instituţiei de învă­mînt superior. Şi singurul aşezat la pre­zi­diul din aulă, în afara academicianului Radu Miron, care pare relaxat şi care se uită, zîmbind, la colegii lui din sală.

Alături, rectorul UAIC, prof. univ. dr. Vasile Işan, şi decanul Fa­cul­­tăţii de Matematică, prof. dr. Că­tălin Lef­ter, par studenţi aflaţi la ze­ce mi­nute înaintea susţinerii li­cen­ţei. În sală, oamenii îşi caută locurile cu gri­jă şi se strîng în grupuleţe de­pă­nînd amintiri. Chiar dacă s-au mai văzut şi în trecut, la fiecare reuniune chi­puri noi se întîlnesc. Două doamne şi-au dat seama că în oraşul natal una dintre ele i-a fost profesoară nepoatei celeilalte. „Am avut-o stu­dentă pe nepoata ta? Păi de ce nu ai spus, că probabil îi dă­deam 10. Of, nici atunci n-aveam stare, şi nici astăzi n-am”, îşi spun femeile izbucnind în rîs.

Au început cu matematică şi au terminat matematică-mecanică

Din zumzetul sălii se ridică vocea Mioarei Ieşan, care poves­teş­te cum s-a strîns prima dată, în 1959, generaţia care avea să devină „promoţia de aur” a Facultăţii de Matematică. Atunci, la admitere, exista o facultate de matematică-fizică ce avea patru secţii.

„Mai repede, că timpul nu ne aş­teaptă”, au spus toţi, într-o voce.

Însă cei care au stat ieri în aula Universităţii „Cuza” au terminat cu diploma de matematică-me­ca­ni­că, din colectivul lor despărţin­du-se încă două grupe, una de fi­zi­că ce a trecut la Facultate de Fizică, şi una de chimie care a trecut la Chi­mie. Iar astăzi, la 50 de ani depărtare, nu au reuşit să participe la jubileu toţi cei care ieşeau în ’64 de pe băncile facultăţii.

Din cei peste 100 înscrişi, 37 „nu mai sînt printre noi”, poves­teş­te Mi­oara Ieşan. Doar din 2010, de la ultima întîlnire, au mai murit încă patru „lorzi ai matematicii”, după cum i-a numit prof. univ. dr. Vasile Işan, rectorul universităţii. Însă, îna­­inte de a-i da acestuia cuvîntul, Mi­oa­ra Ieşan i-a îndemnat pe colegii ei să „uită de necazurile vîrstei, de boli şi de tot. Şi vă promit că la 55 de ani vom încerca să ne întîlnim în aceeaşi formulă”, la care toată sa­la a izbucnit, cerînd întîlniri anu­ale. „Mai repede, că timpul nu ne aş­teaptă”, au spus toţi, într-o voce.

„Universitatea trebuie să răspîndească binele”

„Un fost preşedinte al Univer­si­tăţii California a spus că, în toată perioada în care a reprezentat exe­cutivul managerial, a avut mereu impresia că universitatea este o perpetuă luptă pentru locuri de parcare”, povesteşte rectorul, şi cei din sală încep să rîdă înfundat. A­cesta a fost întrebat cum arată as­tăzi universitatea, ţinînd cont de transformările „fundamentale” su­fe­­rite de cînd foştii studenţi au ieşit de pe băncile facultăţilor.

„Din experienţa mea, am avut mereu impresia că univesitatea es­te ceva sublim. Ea trebuia să îşi propună să caute adevărul, să cul­ti­ve frumosul şi să răspîndească bi­nele. De aceea se spunea că este o instituţie a sublimului sau a no­ble­ţei.”

„Din experienţa mea, am avut mereu impresia că univesitatea es­te ceva sublim. Ea trebuia să îşi propună să caute adevărul, să cul­ti­ve frumosul şi să răspîndească bi­nele. De aceea se spunea că este o instituţie a sublimului sau a no­ble­ţei.” În ideea că universitatea, pre­cum biserica, lucrează mai mult cu spiritul, rectorul a citat din cartea mărturiilor foştilor studenţi un pa­saj în care se referea la profesori ca la „grădinari de suflete”, indiferent că aceştia au lucrat în învăţămîntul superior sau preuniversitar.

După acesta, la pupitru a venit unul dintre membrii grupei de fi­zi­că, cei care nu s-au văzut niciodată în formulă completă în aceşti 50 de ani trecuţi, care, vorbind peste vîn­zoleala din sală, le-a spus tuturor că nu vîrsta contează pentru cei ca­re sînt veşnici studenţi. „Şi ce dacă părul este sur? Gaudeamus igitur!”, îndemn cu care s-au retras cu toţii pentru a petrece o zi în care „promoţia de aur” a avut Iaşul la picioare.