Marea cu miros de bani și pește

Pe litoralul românesc sirenele nu cîntă și nici nu se găsesc pe plajă, ci strigă din spatele unor tarabe. Strigă să atragă clienții la marfa pe care o vînd, le zîmbesc și uneori le fac din ochi. Unii mai glumesc cu ele, alții le aruncă vorbe deocheate în speranța că vor tăcea. Dar după fiecare tejghea este un Cerber ce le alimentează fetelor buna dispoziție. Printre foșnetul bancnotelor și vorbele de duh nimeni nu se întreabă, cine e mai flămînd de fapt, cei la care se strigă sau cei care strigă?

07:00

Razele soarelui se răzvrătesc împo­tri­va întunericului exact în geamul meu. Ies pe balcon. Vîntul e umed și sărat, dar mirosul de apă de mare mi-e neclar de­oarece cămașa roșie pe care trebuie să o port azi la muncă este îmbibată cu miros de hamsii. Bianca de la clătite ar fi trebuit să o spele la mașină alături de cele ale colegilor, dar pentru a mea nu mai era loc. Aseară am ieșit cu două ore mai tîrziu din tură și nu am mai apucat să-mi spăl uniforma în chiuvetă, cum fac de obicei. Diana, colega care trebuie să vîn­dă seara, a dormit peste program și a trebuit să vînd hamsii pînă a venit ea. În plus, era rîndul meu să fac ordine în baia co­mu­nă. Șefei i-a plăcut cum am făcut curățenia și m-a recompensat cu o doză de „Cola”. Din cauza acelei doze, cămașa mea nu a avut loc în mașina de spălat.

07:45

Faptul că stau la etajul al treilea al vilei albastre, iar fast-food-ul este la par­te­rul aceleiași clădiri, îmi lasă mai mult timp să mă aranjez. Șefa, o femeie cu fa­ța ascuțită ca de viperă, blonduță, dar foarte frumoasă atunci cînd nu zîm­beș­te fals, a zis că nu ne mai primește la mun­că nemachiate. Cobor în fugă scările și mă opresc pe culoarul exterior din spatele magazinului. Lîngă sacii mari și negri de gunoi stă o cadă de plastic plină de pește. Colegul meu, Andrei, strînge pungi­le împrăștiate pe jos „Șefu’ a adus marfa și tocmai am pus-o la dezghețat”, îmi explică rapid, fără a ridica privirea din pungile ude. Peștișorii ăștia micuți încep să pară simpatici în bătăile razelor care devin din ce în ce mai arzătoare. Acum aflu că hamsiile mele pe care „le pescu­iesc cu mîinile goale din mare în fiecare dimineață”, așa cum le spun în glumă clienților, sînt de fapt șprot congelat.

08:00

După ce a trebuit să sar peste încă o cadă plină cu pește care stătea de-a cur­me­zișul în dreptul ușii de la intrarea din spate (obstacol peste care vor trebui să sa­ră toți colegii în următoarele 2 ore), șe­fa mă cheamă furioasă la ea. Cu ochii bul­bucați și conturați de veșnicul tuș albastru țipă spunînd că a căutat personal în coșul de gunoi din camera Dianei și a găsit dulciuri în valoare de 40 de lei, deși singurii bani pe care îi luase din salariu erau 15 lei.

„Sigur Diana mă fură. Așa faci și tu? Ai spus că părinții te-au trimis aici cu 600 de lei, dar de ce vii deja cu bani, dacă pentru bani ai venit să lu­crezi? A­pro­po, tu de ce nu iei bani din salariul pe care îl vei primi la sfîrșitul sezonului? Îi ai pe ai tăi de două luni și nu i-ai termi­nat, deși te văd mereu cumpărînd pros­tii?”. La început m-am speriat, dar cînd am auzit discursul cel de toate zilele, m-am liniștit. Șefa nu va înțelege niciodată că n-am venit toți să lucrăm pentru că nu avem bani acasă.

14:00

După ce întreaga zi l-a trimis pe An­drei, un verișor de al ei, să îmi zică să strig sloganul „hamsii calde, bere rece” mai tare și mai des, acum îl roagă să îmi spună să strig mai încet pentru că e ora ei de somn și nu poate adormi din cauza mea.

Nelu, alt verișor al șefei care este și mîna ei dreaptă, ne supraveghează pe tu­ra de seară. E scund, slab și cu o freză antică. Uneori mai stă și ziua, cînd e plecat șefu’ să aducă marfă. Îi spun să schim­be uleiul din fripteoza în care prăjesc ham­siile, că s-a ars și iese fum. „Cine ți-a spus că dacă iese fum din ulei, e ars? Ia și pră­jește acolo, pînă se termină că uleiul de pal­mier e scump”, mi-o taie el scurt. În­tre timp se așeză în fața tejghelei o doam­nă gravidă cu ochii albaștrii curați, îm­pre­ună cu soțul ei, înalt, brunet, dar cu o voce calmă, care mă face să uit că spionul Nelu este în spatele meu și verifică dacă mă descurc la vînzări. Vor jumă­ta­te de kilogram de pește ceea ce înseam­nă 25 de lei. Avem un targhet de atins, iar dacă îl atingem sau îl depășim, primim 10 lei ca recompensă.

Pentru noi înseamnă mult, avînd în vedere că primim bani cu porția. Dar le șoptesc clienților să vină puțin mai tîr­ziu, căci atunci peștele va fi proaspăt. „De ce pleacă?”, mă întreabă îngerul fără ari­pi din spatele meu. Îl mint spunîndu-i că oamenii au văzut cum iese fumul din fripteoză și vor să cumpere din altă par­te. Fiind o oră la care nu prea avem clienți căci mai toți sînt la plajă, el fuge după tînărul cuplu și le spune să aibă răbdare, căci schimbă imediat uleiul.

16:00

În stomacul meu se dau lupte ruso-americane care nu pot ajunge la un compromis decît cu un sandvich. Bucătarul mă sfătuiește să-mi iau altceva de mîncare, căci în uleiul în care a prăjit șnițe­le­le pentru sandvișuri a găsit mucuri de țigări. Așa că trag o fugă pînă la o colega care vinde pizza și sustrag mișe­leș­te o felie. Cașcavalul se prinde de vitri­nă de parcă nu s-ar vrea în mîna mea și îmi dau seama că e proaspătă. Crudă la mijloc, căci la amiază și seara vînzarea la pizza e cea mai mare și nu o lasă suficient, dar e delicioasă. Mă duc să o mă­nînc în spatele colegei care îmi ține lo­cul, căci șefa a zis să ne supraveghem unii pe alții, ca nu cumva să ne furăm și să ieșim lipsă. Nu avem voie să plecăm de la vînzare și mai ales cu borseta după noi. Mestecăturile îmi sînt întrerupte de vocea ei care tună peste băieții din bucătăria de la shaworma.

Bucătarul mă sfătuiește să-mi iau altceva de mîncare, căci în uleiul în care a prăjit șnițe­le­le pentru sandvișuri a găsit mucuri de țigări.

„Tiriiii (nu­me­le de alint al șefului), ăștia ne mă­nîn­că murații, mă! Au băut toată noaptea și acum în loc să îmi pună castraveți la murat, îi mânîncă! Tiriii, vino tu că pe mine nu mă ascultă!” și dă din picioare ca un copil răsfățat. Băieții rîd și înjură în timp ce șeful, un bărbat înalt, iritat deja de urlete, le cere angajaților să se astîmpere. În aceeași seară, colegii și-au luat bagajele în spinare și au plecat fără să ne salute de rămas bun.

20:40

Din cîteva mișcări fac rapid cură­țe­nie la tejgheaua cu hamsii și îi predau șta­feta Dianei, care a venit la timp de data acesta. Mă duc să fac inventarul la shaworma, căci azi nu am avut așa multă lume la pește și am încasat banii și de aici. Cu lipiile stau bine, au ieșit, dar chiflele pentru kebab sînt mai multe chiar decît aveam la început. Cineva a intrat în magazie și mi-a adus încă două pungi cu chifle pe plus, fără ca cineva să obser­ve. Șeful trece cu vederea și mă roagă să fiu mai atentă. „Să nu mai aduci chifle în plus, decît dacă îți aduce șeful, că dai to­tul peste cap”, îmi spune Nelu, singurul care deține cheia și are acces la magazie.

21:50

Am ieșit din tură și este pentru a treia oară în seara asta cînd îmi spăl că­ma­șa în chivetă. Oare voi scăpa vreo­da­tă de mirosul de hamsii?