Medicina legala nu poate fi romantata

Ca sa ne alungam frica, ne-am dat cu mai mult parfum in acea dimineata. Apoi glumele morbide, administrate ca medicament trebuiau sa ne adune toate puterile ca sa-i calcam pragul. In mintea noastra, Institutul de Medicina Legala este sinonim cu morga. Institutul, prietenos pe din-afara, se inchide ca un tub dupa fiecare persoana. Un miros necunoscut ingreuneaza aerul prea cald al holului. Unii oameni sint vioi, cinta pe coridoarele albe, asteptind raspuns doar de la ecou, altii, tot dintr-un soi de singuratate, tipa a sefie si nu accepta intrusi care vor “medicina legala romantata”. “Mai facem haz de necaz. Noi nu glumim decit serios”, spune doamna doctor de la “Histo” (n.r.: Histopatologie). Sta in fata microscopului care o ajuta sa puna diagnostice pentru bucatelele de carne din niste “organe suspecte. Adauga la fel de autoritar: “Sa le spuneti sefilor dumneavoastra ca cei de la Medicina Legala sint anonimi”.

Fuga de tara

Motivul pentru care a ales medicina legala a fost simplu: “Nu vroiam sa ajung la tara. Cind am facut eu medicina, faceai doi ani de <<internat>>, adica anul doi si trei, apoi <<externat>> doi ani si apoi <<secundar>> ultimul an si urmatorul dupa terminarea facultatii. Cind terminai, daca nu aveai bafta sa se dea examen de secundariat, – rezidentiatul de acuma – in anul acela, te repartiza la tara”. In alegerea profesiei de medic legist, da si ea vina pe o putere din interior care nu schimba pulsul si nici nu da senzatia de lesin “cind tre’ sa recoltezi singe”. Nu se pune problema unei chemari pentru meseria asta, dovada este nevoia de bani. Fiica ei a mostenit pe linga acelasi mod de a se machia si profesia, este medic rezident de medicina legala si taxeaza ridicolul intrebarii: “Nevoia de bani iti da putere. Asa e viata. Ce placere sa ai sa lucrezi pe cadavre?” Mama sa completeaza: “Nu ni se mai pare ceva sinistru. Tu alegi asta pina la urma, dar tre’ sa fii tare, sa nu fugi de mirosuri”. Din retinerea de a nu mai avea “lesinati” a caror ingrijire sau numarare “nu le pasioneaza”, cele doua refuza sa permita o vizita la “recoltarea de organe”. “Miroase ingrozitor, nu mai poti sa mergi cu hainele astea acasa apoi. Noi nu mai simtim, dar ne spun altii”.

Nu dezvaluie decit putin din stiinta pe care o au in fata aparatelor moderne, dar care nu le usureaza munca neaparat. Povestile lor le pastreaza sub anonimat.

Andreea ARCHIP