Fiii risipitori de voturi

Am văzut la coadă la vot, la Ambasada României din Paris, studenţi, muncitori în construcţii, educatoare de grădiniţă, arhitecţi, pensionari, profesori, şomeri, ga­ra­jişti, menajere. Am văzut tocuri cui şi mantouri de Champs-Ely­sées, şi am văzut o frunză veştedă, fru­moa­să, în părul unei fete în blugi.

Românii din zona pariziană au venit să voteze masiv în primul tur al alegerilor prezidenţiale, pe 2 no­iem­brie: 4375 de români şi-au ex­pri­mat opţiunea după ce au stat pa­tru cinci ore la rînd. Cîteva sute n-au mai apucat să voteze pînă la ora 21, cînd s-au închis cele două secţii de vot organizate la Consulat şi la Am­basadă. Au făcut cale întoarsă, uneori sute de km, cu tălpi du­re­roas­e, o jumătate de duminică am­pu­tată fără rost, şi un nod de frustrare în plus. România nu i-a vrut, încă o dată.

Dar parcă Europa îi vrea. Pe ei, cetăţenii intraţi în casa UE printre ultimii, Europa îi poartă în pîntece ca o mamă indiferentă, neştiutoare că, la termen, îi vor schimba viaţa definitiv.
România invizibilă adunată puhoi pe două străzi pariziene, ca şi cum un ordin misterios a în­co­lo­nat-o frumos şi a determinat-o să se arate, făcînd-o vizibilă, la coman­dă.

Nu mai credeţi orice trăsnaie, n-a fost nici un ordin şi nu i-a ma­nipulat nimeni. Ordinul, co­man­da e un soi de iubire-ură faţă de ţara natală. Fiii risipitori ai României n-au plecat de tot şi nici nu se vor întoarce complet vreodată. Ei sînt printre primii europeni cu normă întreagă, plecaţi cu acte în regulă să cucerească Europa fără euro­peni. Iar dacă Europa-fortăreaţă se lasă invadată, e fiindcă şi-a cimentat în ziduri dreptul la liberă circulaţie. Iar dacă între ziduri Europa e încă nelocuită, e pentru că ultimii ve­niţi sînt încă priviţi într-o muchie.

Pe de altă parte am tot citit pe reţelele sociale că, „dacă la alegeri iese X, plec din România.” O fugă înainte şi un sindrom romantic al dezamăgirii politice, exersat deja grav imediat după mineriadele din anii 90, şi care acum mai capătă o valenţă: actul democratic al votului s-ar lăsa cu părăsirea corabiei… Voi aţi votat în număr mai mare, îmi iau jucăriile şi plec. O opţiune posibilă, de ce nu, în Europa de azi, care-şi poartă în pîntece ce­tă­ţenii europeni, aceia pe care nu prea ştie cum să-i nască. Decep­ţio­naţii nu ştiu însă că autohtonii ţă­rii de exil vor ridica puternic din sprîn­cene: „Şi de ce spuneaţi că aţi plecat de la voi din ţară?”. „Din cauza corupţiei po­litice”. Cu re­pu­ta­ţia lor de cartezieni pur sînge, gaz­de­le europene vor replica: „Păi şi cine v-a împiedicat să schimbaţi clasa politică la alegeri?” Se va adăuga, la tinichelele mai vechi, încă una lucitoare, „România – arie euro­pea­nă de impotenţă democratică.”

Extirpaţi şi extirpîndu-se din ţara lor, expatriaţii fantasmează la România, pentru a refula poate o spaimă de nenumit: dacă se-ntîm­plă să te cerţi cu toată lumea, nu-ţi mai rămîne, pe lume, decît familia din care-ai plecat cîndva.

Ieşind masiv la vot, expatriaţii trimit acasă o carte poştală ştam­pi­lată deopotrivă emoţional şi car­te­zian. Semnată, ce-i drept, amar: niş­te cetăţeni, de două ori, excedentari.

O săptămînă mai tîrziu, cărţile lor poştale s-au întors, cu un răs­puns istoric: mii de români au ieşit în stradă într-un marş de solidaritate cu diaspora.

de Cristina HERMEZIU