Naționala începe să prindă viață

Nu știu dacă prezența lui An­ghel Iordănescu pe bancă sau jocul ofensiv și plin de sclipiri al băie­ți­lor m-a entuziasmat atît de mult în meciul contra Irlandei de Nord. Dar România a jucat bine în fața unei echipe care s-a temut de noi mult mai mult decît ar fi fost cazul. Au jucat dur, au jucat urît, au spart jocul de fiecare dată cînd au avut ocazia și i-au tăvălit pe-ai noștri de parcă erau popice de fiecare dată cînd se apropiau la mai mult de 30 de metri de poartă. Dar am combinat frumos, Sânmărtean a fost lider incontestabil la mijloc, pînă și Dodel a mișcat ceva-ceva acolo în partea stîngă a atacului. Problema noastră cea mai mare rămîne mo­ra­lul.

Și dacă este un lucru pe care l-am observat după meciul acesta e faptul că mai avem un pic de zvîc în noi, moralicește vorbind. La 1-0 ne-am aruncat în atac și am avut ocazia să facem 2-0 imediat. Au des­chis și irlandezii mai mult jocul, dar tot noi ne-am urcat pe ei și a treia fază am înscris și am făcut 2-0. Contează mult asta, mai ales cînd vii după un antrenor-autobază. Pi­țur­că, dacă înscriam în vreun meci în care nu jucam cu Litchenstein sau Islanda, era în stare să scoată atacanții și să bage cinci portari. Dincolo de deciziile politice ale lui nea Puiu Iordănescu, o remarcăm pe cea fotbalistică – după un meci pe care l-am dominat în întregime am stat sus, am avut posesie, am avut ocazii, am forțat și după în­scrierea golului și n-am chemat repede șoferul să parcheze autocarul în spatele lui Tătărușanu cînd nu era arbitrul atent. Am cîștigat meciul frumos, entuziast și privim cu încredere meciurile cu Insulele Feroe, chiar dacă i-au bătut pe greci cu 1-0.

Aici mai trebuie remarcat însă un lucru: decizia lui Iordănescu de a lua ca secunzi trei antrenori care au condus echipe importante în prima ligă românească. Antrenori care nu doar că știu ce jucători să cheme și cum se mișcă aceștia, ci înțeleg mult mai bine decît ar fi făcut Pițurcă de unul singur – echipa națională nu e a antrenorului, ca să-și promoveze jucătorii care crede el că merită să joace afară, ci e a suporterilor. E refugiul a milioane de microbiști, nu o afa­cere. E locul unde trebuia chemat Sânmărtean cu un deceniu în urmă, nu la 34 de ani.