Chemați, vă rog, un doctor

Doctoratele au fost gîndite, odată cu sistemul Bologna, ca o prelungire a celorlalte două cicluri de învățămînt, licența și masteratul. S-a schimbat o paradigmă în gîndirea românească. Dacă înainte doctoratul era considerat a fi ultima treaptă în pregătirea științifică, spre care puteai urca doar dacă îți clădeai la temelie un munte de cercetare, acum este văzut ca o rampă de lansare – doctoranzii cercetează, produc, dar adevărata lor muncă începe abia după ce își pot scrie numele cu „dr.” în față. „Vedem că sînt zeci de doctorate săptămînal ceea ce, în momentul de față, este un dezmăț”, spunea academicianul Viorel Barbu într-un interviu acordat anul trecut pentru Opinia studențească.

Dar dezmățul nu ține doar de studenți. Ei caută „căldurica”. Cum corelarea dintre nevoile pieții muncii și specializările universităților sînt posibile doar pe la Informatică, Agronomie sau în cazul științelor exacte cu tradiție, studentul merge pe drumul Bologna. Își alege o temă de cercetare, nimic profund, că nu vrea să schimbe prea multe, caută un coordonator înțelegător, se înscrie și înhață, cum au fost fondurile europene, o bursă de 18 milioane de lei pentru trei ani. Păi cine l-ar plăti pe el, proaspăt absolvent, cu atîția bani pe lună? Doar în IT, să spunem, sînt salarii mai mari pentru debutanți.

Cum să-i ceri studentului să refuze, cînd sistemul îl îndeamnă? Anul trecut s-a stîrnit un mic conflict între unii studenți și unii profesori de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și Filiala din Iași a Academiei Române. Academia a prins un proiect european de burse doctorale, studenții s-au dus acolo, dornici de a-și înlocui bursele de 7 milioane primite de la minister cu cele de 18 și toată lumea era fericită. Apoi, însă, a prins și universitatea un astfel de proiect de burse doctorale pe un domeniu complementar cu cel al Academiei. Dar de unde să iei doctoranzi, dacă aceștia s-au înscris cu toții dincolo? Problema s-a rezolvat într-un final, dar substratul rămîne același – proiectele europene sînt valabile atîta vreme cît există doritori. Degeaba ai manageri de proiecte și coordonatori dacă nu ai studenți fiindcă ai criterii prea stricte de selecție. Atunci universitățile coboară ștafeta, coodonatorii mai încasează un ban, studentul, cum-necum, face un doctorat, iar dezmățul de care vorbea academicianul Barbu se perpetuează ca-ntr-un banc cu Bulă.

Nici în rîndul profesorilor criteriile nu sînt similare. Cei de la Politehnică reclamă faptul că multe coordonări de teze nici nu le mai sînt remunerate, în timp ce la alte instituții se adună și acum, la patru ani de la legea lui Funeriu care stabilea un număr de maximum opt doctoranzi pe coordonator, zeci de oameni la același profesor. Într-un domeniu în care legislația e șchioapă, țara cu unele dintre cele mai ridicate procente de analfabetism din Europa se umple, săptămînal, cu zeci de doctori.