O ieșeancă, la un țărm depărtare de război
Povești fără timbru 25 octombrie 2015 Niciun comentariu la O ieșeancă, la un țărm depărtare de război 33Mihaela Condac a stat timp de două săptămîni pe insulele grecești din Lesbos, Chios și Rodos pentru a-i primi pe refugiații care soseau zi de zi pe țărmurile Greciei. Mihaela Condac este specialist în intervenții de urgență, iar acest lucru se vede și din faptul că lucrează de peste zece ani de zile cu astfel de cazuri. De aceea, ea a fost cea care a pregătit echipele de voluntari ale Caritas pentru a putea să-i ajute pe cei 60-70 de refugiați care coborau zilnic din bărci înfrigurați și cu teama zilei de mîine în suflet. Deși poate nu a reușit să le ofere siguranța zilelor care vor urma, măcar a fost alături de famiile care s-au lăsat destrămate de frica unui război care le-a săpat răni adînci pe chip și în suflet.
Marea e furioasă, iar valurile reci se sparg de șalupele pline de oameni și-i poartă în voie la fel cum i-a purtat soarta. Umezeală și frig peste tot. Răceala mării a pus stăpînire pe cei care au străbătut atîta drum pentru a se îndepărta de oroarea războiului. Pe țărmul grecesc, cîțiva voluntari își flutură vestele de salvare pentru a îndruma refugiații. „Cei din Turcia sînt puși într-o șalupă și sînt trimiși. Nu au pe cineva cu ei care să cîrmuiască. Sînt singuri. Ajung în Grecia unde îi duce curentul”, povestește Mihaela Condac.
Ajutoare pentru refugiați
Angajată la Centrul Diecezan Caritas, Mihaela Condac a fost solicitată ca expert pe proiectele de intervenție în situații de urgență în scopul ajutorării colegilor de la Caritas Grecia. „Misiunea mea a fost să fac o evaluare a nevoilor în teren, să fac training cu voluntarii de pe insulele Chios, Lesbos și Rodos, apoi organizarea concretă în teren pentru distribuția bunurilor, a materialelor pe care le-am dat refugiaților”, explică aceasta în timp ce își amintește care îi erau responsabilitățile.
Mihaela a oferit sprijin refugiaților din Grecia timp de două săptămîni, întorcîndu-se în țară de curînd. Valurile de sirieni, afgani, pakistanezi apăreau zilnic, iar după debarcare mergeau la centrele de înregistrare din tabere. Cei mai mulți dintre ei ajungeau pe insula Lesbos, aproximativ 2.000 de persoane pe zi, iar pe insula Chios, 1000-1500 de persoane. Pe insula Rodos ajungeau de pe insula Kos care era mai aproape de refugiați, iar poliția de acolo nu reușea să facă față situației.
În taberele de pe țărmul grecesc se dau lecții de solidaritate, iar grecii tratează refugiații cu compasiune. „Adevărul este că sînt conștienți că ei se află doar în tranzit în Grecia. Probabil că dacă ar rămîne acolo, poate situația ar fi alta, nu am de unde să știu, dar grecii sînt niște oameni foarte primitori și foarte calzi cu cei care vin”, povestește Mihaela Condac.
Din bărcile care lovesc malul coboară oameni uzi pînă la piele. Probabil că asta este ultima lor grijă, căci unii își caută disperați în jur familia despărțită la îmbarcare. Bunăvoința pe care o găsesc atunci cînd ajung îi mai liniștește și nu rămîne nerăsplătită. „Într-o dimineață am fost pe insula Lesbos, chiar la debarcare, unde ajungeau bărcile, și îi ajutam și pe copii să se schimbe pentru că erau uzi toți pînă la piele. Erau foarte recunoscători și-mi mulțumeau tot timpul pentru ajutorul primit”, își amintește Mihaela.
Din poartă-n poartă
De aceea, simte nevoia să facă o pauză și pentru cîteva clipe să se pună în locul lor, spunînd că ceea ce simțea pentru ei era în principal milă. Se aștepta ca în tabere să vadă copii jucîndu-se, însă în schimb, chipul lor era prins de o tristețe veche și adîncă. „Cel mai mult m-au impresionat copiii uzi la debarcare. A fost un sentiment groaznic să îi văd cum tremurau. Era frig în dimineața aia, că nici în Grecia nu mai e atît de cald, iar unii dintre părinți nu aveau haine de schimb pentru ei. Eram împreună cu niște voluntari din Finlanda și îi înveleam în folie, efectiv, ca să le țină de cald. Atît. Cumplit a fost acolo”, povestește Mihaela.
Cu viețile umbrite de trauma războiului vreme de patru ani, familiile de refugiați își doresc doar să se întoarcă și să își crească copiii în țara lor. Rătăcesc prin lume cu speranța că vor găsi un loc în care, măcar pentru o vreme, vor găsi o fărîmă din sentimentul pe care îl aveau în propriile case. „Caută. Sînt în căutare continuă. Nu cred că mai are vreo însemnătate cuvîntul casă în momentul ăsta pînă nu ajung undeva unde să se simtă în siguranță. Poate sentimentul de acesta îl găsesc în Grecia, în taberele de refugiați, dar asta nu înseamnă acasă sub nicio formă”, spune Mihaela.
Mihaela nu îi vede astfel, iar apropierea de ei în aceste două săptămîni, i-a arătat poate, mai mult decît oricînd, cîtă nevoie au oamenii unii de alții. „Sînt familii normale, ca și noi, sînt familii care de patru ani trăiesc în război în Siria și de patru ani viața lor a fost pusă pe așteptare”.
Pe străzile grecești, grupurile de refugiați merg tărăgănat, fără vreo țintă. Sînt doborîți de povara conflictelor și se ascund după privirile lăsate. În ochii lor, plini de disperare și de oboseala așteptării, marea salvare pare să fie Germania. În Grecia nu rămîn decît cîteva zile, pînă la îmbarcarea spre Atena, apoi spre granița cu Macedonia.
Pe cine primim în casele noastre?
Valurile de refugiați veniți în Europa au determinat să se închidă uși, au trezit compasiune sau au dat naștere multor controverse. Generalizarea îi pune pe toți în aceeași barcă, iar sub presiunea greutății se sparge și nu mai e salvat nimeni. Teama islamizării Europei, a unui război care să ne pună la picioarele musulmanilor și instinctul de autoapărare i-a închis pe unii într-un cocon care să țină departe imigranții.
Mihaela nu îi vede astfel, iar apropierea de ei în aceste două săptămîni, i-a arătat poate, mai mult decît oricînd, cîtă nevoie au oamenii unii de alții. „Sînt familii normale, ca și noi, sînt familii care de patru ani trăiesc în război în Siria și de patru ani viața lor a fost pusă pe așteptare”.
Însă, atunci cînd de casă te despart kilometri întregi și ești înconjurat de străini, apar îndoieli, iar Mihaela s-a confruntat cu acest sentiment. În special atunci cînd în tabăra de refugiați Moria, din Lesbos, era înconjurată de afgani, pakistanezi, irakieni. „Acolo m-am simțit un pic în nesiguranță pentru că erau foarte mulți bărbați. Poate mi s-a părut mie că se uitau într-un fel la mine, nu știu ce să spun. Am avut sentimentul ăsta de teamă”, povestește Mihaela.
Experiența în instruirea voluntarilor din taberele de refugiați din Grecia a dobîndit-o în decursul multor ani în care Mihaela și-a dedicat timpul sprijinirii celorlalți.Prin misiunile sale se numără cele din India, după tsunami, din Liban sau săptămînile din România și Serbia cînd a lucrat la reabilitarea pentru inundațiile grave care au avut loc în Serbia și Bosnia în 2005. Implicarea sa în acțiunea crizei refugiaților i-a arătat fața crudă a lumii, dar speră să se găsească o soluție adecvată pentru mulțumirea tuturor.
Pe țărmurile Greciei voluntarii nu se opresc din muncă. Așteaptă refugiații care continuă să debarcheze, căutînd un loc în care să stea departe de ghearele războiului.
Adaugă un comentariu