Avem nevoie de mai multe proteste de stradă

Aveam 20 de ani când am re­fuzat să plec într-o excursie gratui­tă la Viena. Abia devenisem jurnalist și îmi pusesem în cap că trebuie să fiu unul dintre cei care vor schimba România. Dacă toți oame­nii buni vor să emigreze în Euro­pa, îi spuneam oricui era dispus să asculte, nu va mai fi nimeni care să ne ducă pe drumul cel bun. Eu voi lupta pînă la capăt, proclamam, chiar dacă voi risca să fiu acea ulti­mă persoană rămasă într-o încă­pere doar pentru a stinge lumina. Desigur, o excursie în Austria nu ar fi trebuit să mă abată de la acest țel cumva utopic al meu. Dar, pentru că nu îmi plăcea deloc cum a­rată România cenușie post-comu­nistă, m-am temut, pur și simplu, că descoperind strălucirea Occi­dentului capitalist, așa cum mi-o imaginam la vremea aceea, voi fi zguduit în credința că țara în care m-am născut poate recupera deca­lajul istoric și economic.

Naivitatea mea din 1999 mă a­muză acum, dar în tot acest timp am încercat să rămîn fidel scopului meu. Am scris despre primari și prefecți corupți, despre oameni de afaceri foarte bogați care nu-și plătesc angajații la negru, despre miniștri care nu respectă legile pe care le-au inițiat și chiar, împre­ună cu colegul meu Petrică Ră­chi­tă, despre un arhiepiscop al Biseri­cii Ortodoxe care a primit șpagă. Articolele s-au citit, oamenii s-au revoltat pe internet, în cazul pr­e­latului a existat chiar și un dosar penal plimbat între DNA și Par­che­tul General. Dar concret, nimic nu s-a schimbat.

Țara s-a afundat într-o mlaști­nă morală tot greu de înțeles chiar și pentru acest colț de lume. Mai a­les în ultimii trei ani, am acceptat să fim administrați de un premier plagiator trimis în judecată, am to­lerat un vicepremier plagiator și care și-a creat un partid extrem de puternic deși nu a fost votat de a­proape nici un român, am ales în Parlament un șef de partid care are o condamnare penală și zeci de deputați și senatori care au fost la rîndul lor urmăriți penal, trimiși în judecată sau chiar condamnați. Peste jumăta­te dintre pre­ședinții de consilii ju­dețene au dosare penale pentru co­rup­ție și prima­rii unora dintre cele mai importante orașe din Ro­mâ­nia, inclusiv București și Iași, au fost ori sînt în arest preventiv. Ta­bloul e chiar mai sinistru de atât, demnitarii și funcționarii statului nu se mai mulțumesc să ne fure, acum ne și omoară, prin negli­jen­ță, prin corupție, prin nepăsare.

Ușor, ușor, pe fondul căderii fi­nanciare și morale a societății, în general, și a presei, în particular, am început să-mi pierd din vigoa­rea mea inițială. Am alunecat spre sen­timentul că România nu poate fi schimbată și spre ideea, ce iro­nie, de a emigra.

În această atmosferă lipsită tot mai mult de speranță, totuși, trei evenimente mi-au ridicat moralul, fie chiar și pentru scurt timp: ample­le proteste împotriva exploa­tării aurifere de la Roșia Montană, din 2013, „protestul” la vot împo­triva lui Victor Pona, din noiembrie 2014, și protestele din această lu­nă, declanșate de tragedia de la Co­lectiv. Manifestațiile împotriva ex­tragerii aurului din Munții Apu­seni au fost primele în care, după 25 de ani, oamenii au ieșit în stra­dă pentru o idee și nu pentru pensii și salarii mai mari. Miile de pro­testari au militat pentru un mediu mai curat, pentru respectarea regulilor, pentru transparență, reven­dicări care pînă atunci păreau ce­va miraculos. Exceptînd Piața Uni­versității din 1990, timp de 20 de ani românii au ieșit în stradă doar pentru nevoile lor primare. Votul anti-Ponta din 2014 a fost, de ase­menea, un „manifest” împotriva aroganței, a abuzului unor oameni politici, a disprețului celor aflați la putere. Iar protestele de acum, de­și declanșate de o tragedie absolut șocantă, s-au transformat în ceea ce ar putea fi momentul zero al unei reforme morale a țării.

Nu vreau să fiu exagerat de op­timist, istoria recentă ne în­deamnă să fim reținuți când vine vorba de societatea românească, dar nici pe­simist nu mai vreau să fiu. Orice schimbare e dificilă, iar o schimbare de o asemenea anver­gură ne­cesită timp îndelungat. Protestele din acești trei ani ne-au arătat că este posibilă.

Text scris de Răzvan Chiruță, jurnalist România Liberă