Iubire prinsă în pereți de sticlă

Un bărbat îmbătat doar de par­fumul unei singure femei și sufocat de permanenta ei prezență este unul ținut între patru pereți ca în­tr-o colivie care și atunci cînd își deschide porțile, tot o închisoare rămîne. Piesa „Colivia”, pusă pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași în regia lui Cristian Hadji-Culea, este exemplul tipic de vodevil specific anilor 1800. Scrisă de francezul Georges Feydeau, comedia este una ușoa­ră, însă înțesată de replici și si­tuații amuzante. Intriga este una pe cît de complexă, pe atît de ne­vero­si­milă, iar acțiunea este una la fel de bogată, cu porțiuni satirice cîntate pe alocuri.

În acest joc aparent simplu, însă care se întortochează într-un mod amuzant cu fiecare replică, este prins și Fernand, care de la o simplă vizită în dormitorul iubitei sale pe care plănuiește să o pără­sească, ajungînd într-un final pe holul propriei case, dezbrăcat de haine și de toate planurile mestecate în minte. Acesta intențio­nea­ză să o părăsească pe Lucette, o cîntăreață care i se bagă sub piele mai ceva ca un ac dureros, însă pentru că-i lipsesc curajul și mo­mentul potrivit pentru a-i măr­tu­risi, ajunge să se întîlnească cu ea chiar în casa viitoarei lui logodni­ce, Viviane, în seara propriei nunți. La fiecare bănuială, Lucette ame­nință că se sinucide dacă o pă­ră­sește și i se aruncă furtunos în bra­țe de fiecare dată cînd el încearcă să o mintă. Astfel încît el își duce mai departe planul de a se căsători cu Viviane, doar pentru că face parte dintr-o familie înstărită, ris­cînd ca la petrecerea lui de lo­god­nă și de semnare a contractului prenupțial să dea nas în nas cu Lu­cette, care este invitată să cînte. Pe de cealaltă parte, Viviane nu îl vrea de soț, deoarece nu îl găsește în­deajuns de atrăgător, întrucît nu s-a omorît nicio femeie de dragul lui.

Jocul personajelor este unul sa­vuros, deoarece comedia reiese și din elemente care aparent par ne­însemnate, cum ar fi întîlnirea din cei doi „amanți”. Atunci cînd Lu­cette vrea să își pună rochiile în dulap și să se pregătească să cînte, îl găsește pe Fernand ascuns în du­lap, care motivează că totul a fost o surpriză sub formă de glu­mă. La care doar el rîde, cu jumă­tate de gu-ră și cu un aer vizibil în­curcat. În a­celași univers mic al burghe­zi­ei franceze se găsește și generalul Irri­gua, care își exprimă iubirea pen­tru Lucette în cel mai șchiop mod, îmbi­nînd spaniola cu fragmente de fran­ceză. Astfel el spune că Lucette es­te „formosă”, în timp ce amanatul ei îi stîrnește în minte doar sentimente care se termină în fraze cu „muerte lui Bodegă”, care este Fer­nand. Astfel, comicurile de situa­ți­e și de replici sînt întărîtate de tî­nărul Bouzin care vine în casa cîn­tăreței Lucette pentru a-i propune cîteva versuri pe care ea să le pună pe muzică. Însă nu are succes, așa că îi inserează cartea de vizită în buchetul de flori aparent anonim, trimis de generalul spaniol. Acesta își va regreta gestul, de­oarece im-prudența lui îl va face pe general să îl creadă amantul Luce­ttei și să-și îndrepte către el gîndu­rile de „muerte lui Bodegă”, care îl vor a­lerga pe toate părțile scenei.