Iubire declarată în pași de dans și nuanțe dramatice

În seara zilei de miercuri, 9 decembrie, ieșenii și-au îndreptat pașii spre Opera Națională Română din Iași, căci acolo, începînd cu ora 18.30, avea să se pună în scenă o nouă premieră. Spectacolul de balet „Don Quijote” de Ludwig Minkus, adaptat de regizoarea Ileana Iliescu, a ilustrat prin coregrafie, timp de aproximativ două ore și jumătate, povestea de dragoste dintre Kitri și Basil. Cele două personaje din romanul lui Miguel de Cervantes „Don Quijote de la Mancha” și-au declarat dragostea pe acorduri de vioară, în privirile pline de admirație ale publicului.

Peste spectatori s-a lăsat întu­nericul și auzul a fost singurul simț pus în valoare în sala mare a O­perei Naționale Române din Iași. Viorile, violoncelele și tobele au în­ceput să împînzească sunete delicate la îndemnul dirijorului Traian Ichim, apoi s-a luminat întreaga scenă, iar personajele au apărut rînd pe rînd în fața publicului. Dansul este mijlocul principal de comunicare între personaje, uneori fiind însoțit și de mimică, iar spectatorii sînt parte din spectacol, căci imagi­nea de ansamblu deslușește pentru ei povestea de dragoste dintre Kitri și Basil. Rivalitatea, orgoliul și așteptările tatălui, concurența și principiile fetei îndrăgostite de tî­nărul Basil sînt elemente care jus­tifică și prezența celorlalte personaje.

Dragoste învăluită în mister

Costumul de epocă, scutul și spada îl determină pe tînărul lup­tător să abandoneze lectura manuscriselor și să plece împreună cu însoțitorul său în căutarea fericirii. Îmbinarea dansului liber cu pași de balet, apoi împleticirea rochiilor albe și sclipitoare cu rochiile roșii, portocalii, galbene sau verzi și pantalonii cafenii sau gri, pașii lor liberi și grația balerinelor, dar mai ales a celor doi îndră­gostiți, adună un șir lung de apla­uze la încheierea fiecărei scene. Drumul acestora către un personaj sau altul oferă o priveliște asemeni celor din lumea basmelor.

Arcușurile viorilor trezesc fi­ori, iar sunetele discrete ale to­be­lor abia se deslușesc, toate însă pî­nă cînd, la îndemnul dirijorului, toboșarul lovește cu forță, iar pe scenă toată lumea se oprește din a­lergat. Unii acoperă, alții desco­pe­ră, unii ocrotesc, iar alții caută să dezlege misterul dispariției fetei care se-ascunde în brațele celui pe care-l iubește.

Sclipirea din ochii fetei și grija cu care Basil o poartă pe scenă, dan­sul, piruetele și îmbrățișările pe fu­riș sînt gesturile care luptă cu do­rința tatălui de a-și căsători fiica pentru avuție. Jocul luminilor, mer­sul legănat și debusolat al celor doi bărbați aflați în căutarea ur­sitei, aduc misterul în fața celor ca­re au venit la Operă. Muzica din surdină și cîte un firicel de lumină întrețin suspansul. Apoi apar din nou fetele în rochii albe sclipitoare, cu pași mărunți, cu zîmbet și cu o fărîmă de oboseală lăsată la vedere. Dansul continuă, pașii curg încetișor și cu aceeași ușurință te trimit pe tărîmul poveștilor cu zî­ne și cu pețitori.

Dansurile țigănești își fac loc pe scenă, timp în care aceleași ba­lerine se strecoară subtil și astfel privirile se-ndreaptă din nou spre mijlocul scenei, spre micile sclipiri ale rochiilor și ale accesoriilor din părul „zînelor”. Pe scenă se pe­rin­dă un amestec între ceea ce este nou și ceea ce este vechi, la care se a­daugă tradiția, eleganța și dra­gostea pentru autentic.

Schimbarea rolurilor, admira­ția martorilor de pe marginea sce­nei și a celor din sală adună bu­chete de flori și un șir de aplauze care se repetă timp de cîteva mi­nute în sala Operei din Iași.