Invierea se amina

De cind ma stiu, tot evit sa ma nasc. Si uite-asa, aminind de pe-o zi pe alta, nu mai ajung sa mai fiu. Sa fiu, oricum ar fi sa fie. Trist, fericit, prost, destept, doar sa simt si eu ca traiesc, ca orice om obisnuit, sub soare. Ieri nu am avut timp, azi nu am avut chef, miine voi fi uitat ca nu mai pot gasi aceleasi scuze ca ieri si-alaltaieri.

De mai mult de douazeci de ani n-am iesit din camera asta prafuita a sufletului meu, unde nu se intimpla niciodata nimic. Adica se petrec numai lucruri inutile. Dincolo de usa asta interzisa, care ma desparte pe mine de ceilalti sint numai confruntari intre mine si neant, mine si mine, neant si mine. E atit de liniste aici, incit imi aud gindurile care mi se catara pe miini, pe pleoape si imi injecteaza in muschii vointei veninul paraliziei. Nu ma pot ridica de-aici, din aceasta vagauna.

Cit as vrea sa pot spune, ca eul liric al lui Marin Sorescu, „Am vazut lumina pe pamint/ Si m-am nascut si eu/ Sa vad ce mai faceti”. Dar nu pot iesi. Va spun drept ca mi-e frica. Totusi, v-am spus ca as vrea? Stiu ca ma repet, dar ma simt atit de singur in pustiul acesta. E asa de strimt aici, mai strimt ca in burta chitului care l-a inghitit pe Iona, deci am loc berechet sa-mi pierd mintile. Cred ca, de cit timp incerc sa ies si tot uit sau mi-e prea lene, mi-am ostoit de tot increderea in mine. Niciodata nu reusesc ce imi propun. Ceva trebuie sa mearga prost. Ori drumul de la gind pina la muschi, ori drumul de la pat pina la usa.

Dar, de cele mai multe ori, se blocheaza cheia din broasca. Atunci – dar sa nu mai spuneti nimanui – cad in genunchi si pling ore in sir. Apoi, nu mai vreau sa ies. Ce sa fac eu in lume, asa slab de inger cum sint? Nu e rost de iesire din temnita asta a mintii mele. Pesemne ca am murit demult  si eu sint singurul care n-a auzit inca stirea.

Laura PAULET