Coregrafia justiției fără de cusur

Sub ninsoarea care se topește de la fumul de țigară, niște adolescenți dintr-un grup vorbesc parcă cu dezamăgire că n-au mai prins bilete la o altă piesă și s-au ales cu „Schimbarea”. Însă n-apucă să dea frîu liber nemulțumirilor că trebuie să ne descălțăm de zăpadă și să intrăm înăuntru, să ne așezăm pe scaunele subțiri din plastic.

Scena arată parcă desprinsă dintr-un film de groază, cu o mașinărie ciudată din care ies foarte multe fire, la picioarele căreia stă dezordonat un covor din vată. În depărtare, se văd niște trunchiuri umane atîrnate de un perete, pe fiecare fiind scris ceva indescifrabil, iar în centru o masă din metal care pare că mai are un pic și se prăbușește sub rugină.

Dintr-o umbră se desprind două siluete care se așează la masă. Prima este cea a Adei Lupu, care interpretează rolul unui soț ajuns la pușcărie dintr-un motiv pe care nu vrea să-l dezvăluie, fiind lovit de o boală a unui patriotism aproape orbesc. A doua este cea a lui Doru Aftanasiu, paznicul închisorii, care se supune de fiecare dată cu frică superiorilor, atunci cînd aceștia strigă „soldat”.

Din vorbă-n-vorbă, deținutul se declară mai deștept decît restul, pentru că o dată a citit o carte la Biblioteca Publică. În plus, dacă se folosește de degetele de la picioare, poate să numere pînă la 20 în franceză și știe cum se spune la „stomac” în germană. Totuși, soldatul nu se lasă impresionat, știind oricum că în curînd, acesta din urmă urmează a fi executat. Cel sub cătușe nu renunță și vrînd să demonstreze că nu-i ca restul, începe să înșire tot felul de idei „la care nu s-a mai gîndit nimeni”, precum că la cîte găuri există pe autostrăzi, mai bine s-ar acoperi cu apă iar în loc de autovehicule lumea ar trebui să folosească feribotul. Paznicul i-o taie cinic – „Ce autostrăzi? Că n-avem niciuna”.

Dialogul acestora degenerează, iar soldatul îi dă o palmă deținutului, repetînd obsesiv la o altă idee că „mie nu mi-e niciodată frig”. Palmele se transformă în pumni și picioare, însă acestea se opresc cînd din spate apare o femeie corpolentă, îmbrăcată ca o casnică care întreabă furioasă – „Ce-a făcut?”.

Cauzele rămîn misterioase, însă aflăm că femeia este soția pușcăriașului și că aceasta era deja obișnuită să-l înșele. Ea a devenit nemulțumită pentru că soțul ei a fost dintotdeauna un „pămpălău”, iar de-a lungul timpului, parcă pînă și vocea acestuia s-a subțiat. În plus, tot ce are nevoie o femeie e „să fie luată în brațe de către un bărbat vînjos”, dîndu-se fără rușine la gardian.

Tatuajul vieții de apoi

Personajele se schimbă, soldatul fugărindu-i pe cei doi cu spaimă, căci apare judecătorul împreună cu un observator oficial venit dintr-o altă țară. Aceasta din urmă a venit să facă un raport despre modul în care funcționează sistemul de judecată și rămîne fără cuvinte cînd judecătorul, care se declară și călău îi spune că „vinovăția nu trebuie pusă niciodată la îndoială”.

Aflăm astfel că pușcăriașul se află acolo deoarece atunci cînd lucra ca milițian, acesta a adormit noaptea în post, iar fără vreun proces sau ceva inutil de genul acesta, a fost condamnat la moarte, patul de execuție fiindu-i mașinăria ciudată din fața noastră.

Cu o pasiune sadică, judecătorul își dă jos mantia sub care se ascunde o uniformă cu numeroase medalii și începe să-i explice observatorului cum funcționează drăcovenia. Deținutul este așezat pe burtă, legat de mîini și de picioare, iar „în primele trei ore i se pune un căluș în gură”. Deasupra deținutului, se află o sumedenie de ace grupate în două straturi. Unul pentru a străpunge pielea și pentru a desena, iar un altul pentru a curăța sîngele. Vrînd să-și dovedească umanitatea, bărbatul explică că după șase ore îi aduc celui executat o farfurie cu terci, să mănînce. „Însă în momentul acela, acele au străpuns atît de mult corpul, că nimeni nu se mai avîntă pentru că e în zadar”.

Judecătorul continuă, explicînd că întregul proces durează 12 ore și cu satisfacție exclamă că la final, „justiția a fost infăptuită”. Pentru o demonstrație, acesta pornește mașinăria, iar mai intens decît zgomotul este fumul care acoperă în doar cîteva secunde jumătate de scenă.

Observatoarea este îngrozită și începe să facă poze peste tot, atitudinea călăului care explica despre necesitatea unui astfel de sistem de judecată și îngrijorarea pe care o are că acesta va dispărea se risipește și zîmbește îmbrățișînd patul morții.

***

În acest punct, „Schimbarea” ne poartă prin repetate schimbări de situație, pentru ca într-un final să exprime rece faptul că toți călăii ajung să moară de propria sabie și că în locul fiecărui dictator vine un altul și mai crud. Cît despre oameni, aceștia sînt destul de deștepți și de puternici, însă destinul lor este deja pecetluit într-o biblie a neputinței.