Gutui la geamul meu

Mă cuibărisem lîngă sobă. Focul pocnea, iar prin por­tița de la plită mai săreau scîntei care se risipeau în cameră ca niște păsări Phoenix la sfîrșitul vieții. Tata intră în casă cu încă un braț de lemne, iar aerul re­ce și tăios dă năvală pe ușă. Și motanul o zbughește din ger direct în brațele mele și caută să fie mîngîiat. Mă-ntind după o carte și-i citesc din Ionel Te­o­do­rea­nu, „Lorelei”: „Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? A­uzi păsările care pleacă şi se întorc, ducînd şi a­du­cînd primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fe­reas­tră fără să vezi nimic?”. Mă uit întocmai și văd in­finitul nopții înecat în plăpumi reci și albe ca într-un tablou scrijelit în gheață. Peste aleea slab luminată din curte se fărîmițează cu freamăt norii, acoperind ur­me­le mamei care merge cu pași mici spre casă. În hornul sobei bolborosește vîntul și trage să intre la căldură. Mi­roase-a gutui proaspăt tăiate și-mi amintesc cum, de dor de casă, tăiam și eu iarna, la Iași, cîte o gutuie mai îngălbenită, și-o lăsam așa, pe geam, să-mi um­ple camera de parfumul amintirilor. Nu sînt acestea, pe cît de simple, pe atît de minunate, lucruri pentru care merită să trăiești?

Mă-ntorc în orașul gri, aglomerat de forfota oa­me­nilor care aleargă de zor cînd într-un loc, cînd într-altul. Gonesc cu toții prin viață, fără popasuri, ca o clipire de pleoape, iar cu ei, mă molipsesc și eu de gra­bă. Se pierd prin cenușiul străzilor și tastează de zor să își termine munca la birou. Se luptă între ei pentru înaintarea în carieră, dar sînt orbi în rest, secătuiți de puterea de a lupta și de a trăi pentru ceea ce contează cu adevărat.

În unele seri, ca aceasta, cînd sînt singură și de­par­te de casă, mă chirchesc cu-o carte în mîini și mai trag cu ochiul pe geam, la lucrurile care contează.