Occidentul şi arta de a instrumentaliza

O agresiune sexuală rămîne o agresiune sexuală oricare ar fi persoana care ar fi comis-o: european, african, emigrant, refugiat. Şi în ori­ce moment, nu doar în 2016, 2000, 1970.

Identic, un furt, o crimă, o per­soană care te agresează în metrou, este la fel de aptă de incriminat fie că este vorba de un rrom, de un ir­landez, un francez sau un rus. Acum, anii trecuţi sau în viitor.

Problema este că atunci cînd in­criminatul este un concetăţean, un membru al familiei tale, o personalitate cunoscută chiar, reacţiile nu sînt aceleaşi, şi nici măcar gradul de credibilitate al victimei. Aşa se explică de ce, tot în Germania des­pre care se vorbeşte zilele acestea atît de mult, au loc anual mai mult de 7600 de violuri, şi tot aici 73% din persoanele agresate nu depun plîngere. Legislaţia încadrează atît de strict violul încît este aproape imposibil pentru victimă să aibă dreptate. La fel, în Franţa, mai mult de jumătate din cauza decesu­lui violent al femeilor se dato­rea­ză… soţilor lor. Legea, din nou, es­te atît de încîlcită şi de restrictivă, în patria drepturilor omului, încît unei femei îi este imposibil să do­vedească violenţele la care a fost supusă, pînă cînd o ultimă lovi­tură face diferenţa.

În schimb, Occidentul are da­rul şi a deprins în timp arta de a instrumentaliza fapte, de a exacerba evenimente, a înfiera gesturile făcute împotriva cetăţenilor cins­tiţi din Vest de către imigranţi, de orice fel şi de oriunde ar veni. Al­tul. Celălalt. Străinul este mereu de vină iar ceea ce unui conce­tă­ţean îi este trecut cu vederea, în­făptuit de străin devine monstruos, grotesc, de neimaginat, capabil de lapidare sau demn de oprobiul internaţional.

Sigur, a cunoaşte cu adevărat „a­devărul” celor petrecute la Köln, sau aiurea în Europa, căci cu sigu­ranţă Köln nu este un fapt divers izolat, ci probabil doar cel mai me­diatizat, poate fi considerat încă de pe acum misiune imposibilă. În primul rînd pentru că această isterie generală de ură împotriva refugiaţilor serveşte de minune in­teresele liderilor europeni care a­cum caută argumente pentru a ri­dica alte ziduri. În faţa emi­gran­ţilor, sau chiar în faţa unei părţi a lor. Cînd ar fi atît de simplu să se treacă la cote şi criterii de primire, pe modelul canadian sau american. Alina Mungiu-Pippidi descria foar­te bine ce se întîmplă remarcînd, de curînd, într-un blog publicat pe site-ul „Adevărul”, că Eu­ropa plă­teşte acum nu conse­cinţele vreunei acţiuni ci consecinţele lipsei cronice de ac­ţiune. A ezitărilor şi al ace­lui atît de francez „laisser-aller” (treacă-meargă). În al doilea rînd, orice ar încerca să spună a­cum ci­neva, contrar trendului (de ură) nu va fi nici băgat în seamă, nici credi­tat ca fiind adevărat. „Courrier In­terna­tional” a publicat, de e­xem­plu, un articol din „Die Tageszeitung”, în 15 ianuarie. Un grup de feministe, de toate originile, din Germania, ex­pli­că, pe larg, ceea ce am încercat să scriu eu aici, pe scurt. Şi anume că, aşa cum este clar spus în tot ceea ce este publicat sau afişat sub eticheta #ausnahmslos, „obiecti­vul nu este să dezbaţi doar atunci cînd autorii sînt obligatoriu cei­lalţi”, ci atunci cînd se produc aces­te gesturi de hărţuire sexuală.

A înţelege acest mesaj nu în­seamnă deci a lua partea făptaşilor sau a neglija victimele. Ci doar de a acorda prezumţia de nevino­vă­ţie, de a nu face din ţînţar armăsar, de a nu pune în aceeaşi oală toţi refugiaţii. Un refuz de a accepta ca fenomenul „rromi/românii toţi cri­minali” în Franţa să devină „refu­giaţi/arabi toţi violatori” în Ger­mania.

Atît.

Acum, a extrapola şi a trage de aici concluzia că acordul de intrare în spaţiul Schengen pentru Româ­nia şi Bulgaria ar fi strîns legat de ceea ce se întîmplă la Köln, mi se pare reductor. Sînt state europene care fac parte din spaţiul Schen­gen şi care nu sînt cu nimic mai virtuoase în materie de legislaţie europeană sau valori democratice. Şi altele care îndeplinesc toate criteriile tehnice şi tot nu fac parte din acest spaţiu. Cred că este vital să înţelegem, cît mai repede, că Uniunea Europeană este un teritoriu extrem de injust şi de absurd. Unde meritul nu are nimic de-a face cu acordarea unor drepturi cîştigate. Teoretic.

Neprimirea noastră (căci deja o putem numi aşa) în spaţiul Schen­gen nu are nimic de-a face cu deja perpetua criză a refu­gia­ţilor. Nici măcar în condiţiile în ca­re criza ar fi de fapt o voluntară a­valanşă de atacuri ideologice şi nu numai, cu scopul de a slăbi Eu­ro­pa din interior. Totul este, cum spu­neam, o pro­blemă de interese. Şi probabil că am proceda mai în­ţelept dacă am încerca, la nivel di­plomatic, să re­flectăm la cine şi la ce ar avea in­te­res ca România să mai aştepte pu­ţin. Sau să ne spu­nem, fatalist, că nu ne mai inte­resează. De ce nu, pînă la urmă?

Text scris de Iulia Badea-Guéritée, jurnalist la Courrier International Paris, corespondent al Qmagazine şi Adevărul