Matei Vișniec: Aceste două țări m-au marcat ca două iubiri, România mi-a dat rădăcini, iar Franța aripi

Contemplativ, dramaturgul Matei Vișniec călătorește cu gîndul și scotocește prin sertarele minții amintirile legate de perioada copilăriei pe care a petrecut-o la Rădăuți, amintiri despre care spune că l-au format și i-au consolidat ideea că viața este un cosmos și nu un haos. Iar acum, că se apropie de vîrsta de 60 de ani, acele amintiri i se par mai vii ca niciodată. A plecat la Paris cînd avea 31 de ani, iar prima dată cînd a dat „nas în nas” cu Orașul Luminilor a constatat că îl știa deja foarte bine din cărțiile pe care le-a citit. Puntea de legătură literară pe care o construit-o între Franța și România îl leagă de două lumi și două culturi atît de diferite, dar totuși inseparabile pentru el. Unul din cei mai jucați scriitori din România, Matei Vișniec, afirmă că în el trăiesc doi oameni complet diferiți: jurnalistul pesimist, care este conectat mereu la lumea exterioară și scriitorul optimist care caută mereu soluții.

Ați spus într-un interviu că v-ați pus la adăpost de comunism scriind. De ce credeți că poeziile treceau de cenzura comunistă, dar piesele de teatru nu?

Teatrul este o ceremonie care se produce pe viu, cu actori și spectatori vii, iar tipul de emoție care apa­re este cîteodată exploziv. Poe­zia o citește fiecare în singurătatea sa, cîteodată și în comun, dar o seară de poezie nu poate provoca nicio­da­tă o revoltă colectivă de genul ce­lor pe care le pot provoca unele spectacole. Cum era cazul în Ro­mâ­nia înainte de căderea comunis­mului, unele spectacole aveau o co­notație politică foarte puternică. De exemplu, piesa lui Albert Camus, in­titulată „Caligula”, se juca la Tea­trul Național din București în pli­nă demență a lui Ceaușescu, or piesa asta este tocmai un fel de abordare a mecanicii megalomane. Deci un spec­tacol de teatru la ora aceea pu­tea să pară infinit mai periculos, pentru că provoca o emoție vie, suscep­ti­bi­lă să devină revoltă imediat ce ie­șeau oamenii în stradă. Astfel, pie­sele de teatru erau mai periculoase decît poemele sau romanele nonconformiste, care aveau conotație critică și care apăreau la ora aceea. Un astfel de roman nonconformist și de denunțare îl citești în general în singurătatea ta și, chiar dacă te umple de emoții și de revoltă, tu ești singur în revolta ta, în timp ce un spectacol de teatru, de denun­ța­re, cu conotație politică provoca la ora aceea același sentiment de re­voltă în inima a 800 de oameni în același timp.

De unde găsiți inspirație atunci cînd scrieți?

Inspirația nu vine niciodată din cer sau de pe pămînt, inspirația vi­ne din interiorul fiecăruia și din mun­ca sa de observator. În cursul vieții mele am întîlnit uneori situații ca­re m-au șocat și emoționat sau m-au îndemnat pur și simplu să le transform în literatură. Cînd scriu tea­tru, de pildă, pornesc de la o situație dramatică puternică. Această situa­ție poate fi uneori un fapt divers. Deseori am dat ca exemplu perioada în care eram navetist la Bu­cu­rești unde plecam cu patru mijloa­ce de transport. Locuiam în Drumul Taberei și plecam cu autobuzul pî­nă la Stația Eroilor, de acolo luam metroul, după luam trenul în di­rec­ția Călărași și coboram în co­mu­na Plătărești și mai aveam încă patru kilometri de făcut cu bicicleta pînă în satul Dorobanțu, unde eram profesor. Treceam zi de zi pe lîngă o fîntînă părăsită pînă cînd am trecut grăbit și am auzit un cîine lă­trînd în fîntînă. Acel moment a fost unul de revelație și mi-am dat sea­ma că acel cîine, pe care eu nu îl pu­team scoate pentru că era o fîntînă de vreo trei metri, eram eu. Asta s-a întîmplat cam prin 1984, iar atunci eram într-o situație în care știam că nimic nu se mai poate schimba în România, eu însumi nu îmi gă­seam locul, iar țara însăși era ca un cîine aruncat într-o fîntînă. Era o țară și un popor prizonier. Deci un fapt divers m-a impresionat foarte puternic și, cînd m-am întors aca­să, am început să scriu o piesă in­ti­tu­lată „Buzunarul cu pîine”. Doi bărbați, unul cu baston și altul cu pălărie, se află în jurul unei fîntîni din interiorul căreia latră un cîine și ei discută, dar nu reușesc să-l scoată, iar la final se așază obosiți și din cer încep să cadă bucăți de pîi­ne. În general eu nu aștept ins­pi­rația ca să scriu, scriu cîte puțin în fiecare zi, am întotdeauna mai multe piese începute sau romane, deci în fiecare dimineață încerc să scriu cîte ceva pentru că lumea în­con­jurătoare mă obligă să găsesc su­biecte.

Prietenii mei care veneau în România erau șocați de ceea ce spuneau românii despre țigani. De acest rasism bizar, aproape inconștient și naiv față de niște oameni care s-au născut aici și sînt considerați locuitori de rangul doi.

Poate fi considerată scrierea unui roman ca fiind un act individual, iar scrierea unei piese de teatru ca fiind unul colectiv?

Nu atît scrierea unei piese este un act colectiv, cît crearea unui spec­tacol. Piesa este fundamentul, o ar­hi­tectură construită pe ver­ti­ca­lă du­pă textul autorului. Apoi vine re­gi­zorul cu viața sa, cu inspirația și viziunea sa, vin actorii cu forța și energia lor, și scenograful care trebuie să creeze o mașină de jucat tea­tru care să funcționeze. Spec­ta­co­lul nu se poate lipsi de semne teatrale și simboluri, iar uneori vine și crea­torul de muzică sau coregraful, maes­trul de lumini, iar un bun spectacol îl implică și pe spectator care trebuie să dea puțină dragos­te și să fie deschis, altfel devine greu de suportat pentru actori. O seară la teatru este o ecuație subtilă la care contribuie foarte multă lume. În schimb romanul presupune o mai lungă relație cu tine însuți, în sensul că trebuie să ai o disciplină de lucru diferită. Trebuie să scrii constant, iar eu am un mare adversar în fața mea și anume timpul, care este din ce în ce mai fragmentat și solicitat de lumea exterioară.

Primele încercări din creația dumneavoastră au fost făcute chiar la Teatrul Ludic. Cum ați relaționat cu regizorul Aurel Luca?

Aici, la Iași, am văzut într-ade­văr acum foarte mulți ani cîteva spec­tacole făcute la Teatrul Ludic și îmi amintesc și acum că am fost emoționat de calitatea muncii sale cu actorii. El avea o extraordinară capacitate de a obține de la actori ceea ce dorea el, de a lucra între fra­gilitate și mesaj, de a transmite emo­ție, de a-și forma în acelși timp ac­to­rii și de a provoca miracole în spa­ții mici. Îmi amintesc că erau spectacole cu public restrîns, or pe un spațiu mic se produc uneori scîntei emoționale. Cînd ai actorul la cîțiva metri se produce ceva deo­se­bit. Acea calitate de spectacol, acea calitate de complicitate teatrală, mi-a rămas în minte din experiențele de la Teatrul Ludic.

Adrenalina a devenit mai importantă decît imaginea, iar ca să o transmiți, ea trebuie pusă în pagină astfel încît să emoționeze imediat, să creeze excitație și dependență. Competiția acerbă dintre mediile de informare produce un fel de moarte lentă a informației.

Ați spus într-un interviu că „jurnalistul este pesimist și scriitorul optimist”. Pentru dumneavoastră, aceste două meserii se completează una pe cealaltă sau se resping din cauza diferențelor de construcție a scriiturii?

Bineînțeles că se completează. Jurnalistul este atent la lumea în­conjurătoare și, uneori, desco­pe­ră situații care hrănesc dramaturgul din mine. În mine trăiesc doi oa­meni: jurnalistul, care este zilnic co­nectat la ceea ce se întîmplă în jur, la mizeria lumii, și atunci sigur că autorul este mai optimist. După aproape trei decenii de lucrat în domeniu îmi dau seama că lumea se cam învîrte în cerc, observ că dispare încrederea în progres. E­xis­ta acum mulți ani o utopie care spunea că industria mecanică îl va elibera pe om de muncă pentru a fi fericit. Acum, într-o formă de capitalism sălbatic, omului i se spune „muncește mult ca să cîștigi cît mai mult”. Și apoi ce faci cu banii aceia de fapt? Cumperi produse de care nu ai nevoie și apoi muncești mai mult pentru a cumpăra altele și acest cerc vicios tot continuă.

Un jurnalist are obligația de a fi obiectiv fără a jigni și de a fi critic fără a deprima

Treceți mereu granița dintre România și Franța, dar dacă ar fi să alegeți spre care ați opta mai mult, ținînd cont că în ambele țări sînteți la fel de apreciat?

Îmi cereți să aleg între plămî­nul drept și cel stîng. E greu să sco­to­cești în tine și să spui că, dacă e să rămîn cu un singur plămîn, luați-l pe unul că eu rămîn cu celălalt. În acest moment eu sînt deja format de prezența mea umană, literară și culturală dintre cele două țări. Cînd trăiam în România, purtam în mi­ne Franța pentru că citisem enorm de multă literatură franceză și am adu­nat foarte multe cărți în timpul li­ce­ului, dar ajungînd în Franța am dus cu mine acolo o parte din Ro­mâ­nia de care nu m-am separat ni­cio­dată. Aceste două țări m-au mar­cat precum doi părinți sau două iu­biri și nu le mai pot separa, ele m-au structurat și mi-au dat o iden­titate proprie, aceea de a trăi între două lumi, două culturi și deseori am spus că România mi-a dat ră­dă­cini, iar Franța aripi.

Faptul că lucrați de 20 de ani la RFI v-a pus în postura de a transmite și texte care nu fac cinste României, iar Franța a criticat mereu politica noastră dar și comportamentul pe care îl avem față de rromi. Cum ați făcut față unei astfel de cereri?

Adevărul nu trebuie să supere niciodată. Un jurnalist are obliga­ția de a fi obiectiv fără a jigni și de a fi critic fără a deprima. În Franța am fost confruntat cu diverse si­tua­ții. România are uneori o imagi­ne bună, alteori mai proastă, iar în presă apar lucruri care ne dor pe noi, românii, pentru că sînt su­biec­te negative care revin. Dar eu am mers pe principiul că imaginea țării nu poate fi falsificată și ea se cons­tru­iește în interior, iar antidotul este să dispară corupția și mentalitățile românești care sînt tulburătoare pentru străini. Deseori aduc trupe de teatru din străinătate și, la sfîr­șit, îi întreb ce le-a plăcut și îmi răs­pund că inima românilor. Că au un su­flet mare și primesc cu plăcere. Au ge­ne­rozitate și un simț al ospitalității și nu au o privire de patron de in­tre­prindere turistică, dar cînd îi în­tre­bam ce i-a tulburat cel mai mult, deseori îmi răspundeau că îi șocau ce spuneau românii despre țigani. Acest rasism bizar, aproape incon­știent și naiv față de niște oameni ca­re s-au născut aici și sînt con­si­de­rați locuitori de rangul doi.

„Societatea de astăzi are mai multe boli. Greu de identificat dacă ciuma sau cancerul sînt mai grave.”

Pe dumneavoastră ce vă bucură și ce vă tulbură la țara noastră?

Este suficient să vii în Româ­nia, să te simț bine și deodată încep să îți povestească ei ce au mai pățit sau dacă deschizi un ziar îți cad ochii pe niște subiecte uluitoare. Româ­nia are umbrele dar și culorile ei și vin cu mare plăcere pentru că am nu­me­roase proiecte culturale aici, fes­tivaluri, lansări de carte, iar ca fie­ca­re om care ajunge la el acasă, se și enervează, se și bucură. Eu fac asta cam o dată pe secundă, dar to­tuși nu cred că există atîtea proble­me de corupție și de indolență în ce­lelalte țări ca aici. De exemplu, nu­mai o țară ca România care avea tea­trul absurdului și dadaismul pu­tea să producă acest scandal grotesc cu cărțile publicate în pușcărie. Ului­tor este această toxină care face ca oa­menii să nu reziste în fața banului necinstit.

De ce o țară ca România este producătoare de rădăcini, dar nu este producătoare de aripi?

Care credeți că este cea mai mare boală a societății de astăzi?

Societatea de astăzi are mai mul­te boli. Greu de identificat dacă ciu­ma sau cancerul sînt mai grave. Una dintre bolile societății de astăzi es­te politica. Într-o țară ca România oamenii politici nu oferă destule aripi tinerilor. În piesa mea „Ca­ba­re­tul cuvintelor” este o întreagă sec­vență ce pune în ecuație rădăcinile și aripile. Toți avem rădăcini, toți știm de unde venim, unde sîntem născuți, care ne sînt tradițiile, care ne sînt părinții, dar societatea nu oferă destule aripi pentru tineri, nu oferă perspective. Acești tineri trebuie să se și realizeze în țara lor și să găsească oportunități, înce­pînd cu burse și continuînd cu posibilitatea de a se afirma profesional. Văd cu cîtă abilitate vor tinerii să plece în străinătate considerînd că acolo au mai multe aripi. „De ce o țară ca România este producătoare de rădăcini, dar nu este produ­că­toa­re de aripi?”, aceasta este întrebarea pe care mi-o pun eu prin in­termediul acestui spectacol. Enorm de mulți tineri plecați în străin­ă­ta­te ar veni în România ca să își valo­rifice talentul dacă ar exista puțin mai multă grijă pentru ei și puțin mai multă atenție pentru viitorul lor, dacă ar fi mai ascultați și dacă sfera politică ar fi mai atentă la ide­ea de viitor. O altă boală a socie­tă­ții noastre este ritmul și accelera­rea vieții. Uneori aceasta se face prin amplificarea instrumentelor tehno­logice de comunicare care de fapt o blochează. Acestea creează o falsă comunicare și aș spune că, uneori, oamenii, prin utilizarea acestor ins­trumente fascinante de comunica­re, se însingurează și mai tare și o trans­formă într-un soi de dialect codat care simplifică limbajul și îl sără­cesc. Sînt numeroase alte boli ce mi se par grave, cum ar fi presiunea industriei de divertisment. Dacă ar fi să ne luăm după ceea ce ne propune televiziunea, industria cinema­to­gra­fică și modelele actuale, ar trebui să stăm cu ochii la televizor 24 din 24. În mare măsură, tinerii încep să creadă că scopul în viață este să devii imediat celebru și uită că există inițiere și în muncă înainte de a ajunge la celebritate și la reu­și­tă. Televiziunea nu mai prezintă și segmentul intermediar între vis și reușită, adică cel al muncii. E ca și cum acest segment ar fi dispărut total. Nimeni nu mai spune că pen­tru a reuși trebuie să începi prin a-ți respecta profesorii, că trebuie să muncești, să te inițiezi și că trebuie uneori ani de zile să depui eforturi. Nimeni nu mai spune că trebuie să fii inspirat, că trebuie să trans­piri, să ai răbdare și să asculți puțin ce se întîmplă în jur și după aceea vi­ne și reușita, treptat. De aici apar și deziluziile unor tineri care la 20 de ani nu au celebritatea vedetelor pe care le văd pe micul ecran.

Și credeți că acestor copii le lipsesc și modele bune?

Nu. Consider că modelele bu­ne există, dar televiziunea crede că sînt neinteresante. Mult mai extraor­di­na­ră este o emisiune cu o tînără care la 22 de ani are tot ce își do­rește și este aplaudată că a cîștigat un concurs de frumusețe. Această goană după senzațional este o goa­nă derizorie și o formă de spălare pe creier.

Aici vorbiți din prisma meseriei de jurnalist pe care o practicați?

Da, fiindcă văd cum de 25 de ani, în Occident, informația a de­ve­nit în special spectacol. Adre­na­li­na este importantă și nu informa­ția, iar ca să o transmiți, ea trebuie pusă în pagină în așa fel încît să emoționeze imediat, să creeze ex­ci­tație și dependență. Competiția acerbă dintre mediile de informare produce un fel de moarte lentă a informației. Încet, încet dispare con­ținutul și rămîne spectacolul. Al­fred du Roy, care a scris cartea „Moar­tea informației”, descrie de ce, după ce a făcut jurnalism timp de 30 de ani și a condus un post de televi­ziune, are un gust amar și se în­treabă „oare nu am participat cum­va la o reformă de escrocherie co­lec­tivă?”. Ca jurnalist observ cu tris­tețe această transformare a infor­ma­ției în industria de divertisment. Senzaționalul creează dependență și pînă la urmă oamenii nici nu se mai interesează de informație, pur și simplu te uiți la mizeria lumii ca la un spectacol și apoi stai la masă cu familia și conștiința ta a fost ador­mi­tă de spectacol. În loc să te gîn­dești la ce s-a întîmplat, să urli de furie și să te revolți, tu ești bucuros că ai văzut spectacolul lumii.

Dependența de imagine este și ea o boală?

Da, pentru că noi avem cu toții impresia că acolo unde nu este i­ma­gine nu este informație. Dacă nu o ai înseamnă că nu s-a întîmplat nimic și aceasta este încă o formă de a perverti atenția lumii și de a o îndrepta spre spectaculos, în loc să o prezinți cu o analiză a ei. Pentru mine, un adevărat jurnalist nu este cel care ia de la punctul A și duce la punctul B o informație, ci cel care o duce spre public du­cînd și chei spre înțelegerea evenimentului. Un jurnalist nu este un cărăuș sau un hamal care ia în mi­crofonul său o informație sau un discurs politic, fuge să îl difuzeze în fața publicului, se bucură și dă din coadă și spune „uite ce v-am adus”. Un jurnalist este un om lu­cid, este un profesionist al înțele­ge­rii evenimentelor și chiar și un spirit critic. Un jurnalist nu trebuie să dezinformeze niciodată.

Matei Vișniec spune că a luat în Franța o parte din România la care nu va putea renunța niciodată.

Europa s-a lansat într-o a treia tentativă de sinucidere, după cele două războaie mondiale

Credeți că a reprezentat un avantaj sau un dezavantaj că ați plecat mai tîrziu în Franța?

La 31 de ani scrisesem deja un roman, poezii, diverse lucrări, ști­am ce este Occidentul din lecturi, dar, în același timp, dacă plecam la 10 ani poate că aș fi reușit să scriu în limba franceză mai repede și chiar mai bine. Eu scriu teatru în limba franceză, dar pentru roman prefer limba română. Poate că am ajuns prea tîrziu ca să mă mai pot desfășura în spațiul romanesc cu aceeași ușurință în limba franceză cum o fac în limba română. Am scris un roman în limba franceză, dar nu mi s-a părut a fi destul de bun și am decis să continui în acest fel păstrînd o aripă literară în Franța și una în România.

Cum a fost prima dumneavoastră experiență cînd ați dat „nas în nas” cu Parisul?

Am ajuns la Paris în dimineața zilei de 26 septembrie 1987, coboram dintr-un tren care venea de la Viena și am făcut cîțiva pași pe pe­ro­nul gării și am descoperit un prie­ten în fața mea. Din același tren co­bora poetul Dinu Flămându. A fost absolut fascinant să cobor din tren în fața unei zile total incerte și du­pă cinci pași să dau de un prieten; a fost un semn foarte bun. L-am strigat, Dinu avea o bursă și se ducea în Portugalia, dar mai avea timp și mi-a zis să mergem să bem un vin alb. Pentru mine acela a fost bote­zul parizian. Dinu a plecat, iar eu mi-am lăsat bagajele la gară și m-am dus pe jos la o altă cafenea în Mont­par­nasse pentru a-l saluta simbolic pe Jean-Paul Sartre.

În mai puțin de un an, Franța a trecut prin două tragedii: cea de la Charlie Hebdo și recentul atac terorist de la Paris. Cum ați resimțit dumneavoastră personal aceste tragedii?

Ca o agresiune gigantică împo­tri­va civilizației și împotriva artei de a trăi pe care o reprezintă Fran­ța. Aceasta este o dovadă că monștrii nu dorm, în ciuda faptului că de­mo­crația cîștigă teren, și iau chi­puri îngrozitoare sub forma acestui in­te­grist de inspirație fascistă și is­la­mis­tă. În Franța se menține starea de urgență pentru că acum se poa­te muri stînd la o cafea pe terasă sau ascultînd un concert. Ideologia ca­re a produs acești monștri este foarte înrădăcinată, ca dovadă că Occi­den­tul nu a știut să își apere valorile la el acasă. Europa s-a lansat în­­tr-o a treia tentativă de sinuci­de­re, după cele două războaie mondiale, o sinucidere culturală pentru că a lăsat în sînul ei să se dezvolte comunități, ideologii și tipuri de comportament barbare.

Omul este o ființă fabuloasă ce are în interior un vulcan plin de contradicții profunde

Referitor la piesa „Cabaretul cuvintelor”, cum credeți că poate fi adus acest „eu” la puțin mai multă rațiune?

În această piesă eu antropomor­fizez cuvintele, adică le dau viață, și încerc să îi spun spectatorului – iată ce bogăție interioară aveți. Sîn­teți o ființă care stăpînește limbajul și nu maltratați acest tezaur pe ca­re îl mențineți în interiorul ființei dumneavoastră. Prin cuvînt și prin comunicare noi putem ajunge pes­te tot. Aceasta este arma reușitei. Doar să vă imaginați că, într-o zi, toată lumea ar fi cu adevărat po­li­ti­coasă. Cred că atunci am trăi cu toții o adevărată revelație. Ne-am vindeca pe interior dacă am vorbi mai frumos și am conta unii în ochii celorlalți, în acest fel am putea fi aduși la rațiune.

Au fost vreodată regizori care nu au slujit textul așa cum l-ați transmis dumneavoastră?

În general, regizorii îmi cer pă­re­rea și discut cu ei, dar dacă nu, eu îi las în pace pînă la capăt. Marea mea bucurie a fost întotdeauna să le propun regizorilor să-și asume libertatea totală a textelor mele. Eu sînt conștient că un spectacol este o atitudine extrem de fină. Regi­zo­rul trebuie pînă la urmă să își asume și responsabilitatea finală. Pe capul lui cad și lauda, și criticile.

Vă inspirați mai mult din personajele întunecate. Vă atrag psihologiile acestora?

Ceea ce mă interesează este com­plexitatea. Omul cu contradicțiile sale interne pentru că este o ființă fabuloasă ce are în interior un vulcan plin de contradicții profunde.

Care este cea mai dragă amintire pe care o aveți din copilăria petrecută la Rădăuți?

Am amintiri extraordinare din vacanțele pe care le petreceam în satul Horodnic, satul bunicilor mei. Acolo era paradisul pentru mine unde alergam prin gîrle, în jurul he­leșteelor și mă jucam desculț prin iarbă cu verii mei care pășteau va­ci­le, ne cățăram în copaci de di­mi­nea­ță pînă seara. Simțeam atunci o formă de libertate și un contact cu natura și puteam să facem ce vrem noi. Acele amintiri, acum că mă a­propii de 60 de ani, sînt foarte pu­ternice și cred că este în continuare o zonă a copilăriei mele care m-a format și mi-a consolidat ideea că viața este un cosmos, nu un haos.