România teatrală locuieşte în Oraşul Luminilor

„Parisul este într-un fel înscris în codul genetic al culturii române. Cine ajunge la Paris se recunoaşte sau are impresia că a ajuns într-un loc familiar”, spune Matei Vişniec înainte ca luminile din Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi să se închidă şi spectatorii să i se-alăture. Într-o seară de miercuri, de la ora 18.00, dramaturgul român ne-a invitat la o plimbare pe străzile oraşului său adoptiv. Dintr-un 26 septembrie 1987, pînă-ntr-un prezent literar distant celor care n-au cunoscut încă opera celui mai important dramaturg român contemporan, Matei Vişniec pare să fi cules pe tălpile pantofilor săi fiecare bucăţică a străzilor pariziene pe care-a călcat. Documentarul, realizat de jurnalista Andreea Ştiliuc, montat de Dragoş Brehnescu şi avîndu-l responsabil de imagine pe Relu Tabără, de la TVR Iași, te surprinde încă de la început cu familiaritatea şi locul firesc pe care scriitorul român îl ocupă în tabloul francez care se derulează în faţa ochilor tăi.

Trecerea de la Micul Paris la cel din Franța pare să fi contat prea puţin pentru Matei Vişniec. Regăsindu-se pe sine într-un loc în care arta clocoteşte la tot pasul şi frumosul nu-l lasă să rămînă in­di­ferent, gîndindu-se, uneori, că „Bal­zac trecea şi el, din cînd în cînd, pe-aici”, scriitorul te îndeasă într-un ghem al curiozităţii. Mai apoi te rostogoleşte încetişor pe fiecare bulevard celebru francez şi-ţi face loc în fiecare colţ de stradă, ascuns de ochii turiştilor ajunşi acolo pentru prima dată. Te trezeşti, încă din primele minute ale documentarului, că ghidul entuziast din fa­ţa ta, care poartă ochelari şi-şi scoa­te pălăria cînd vorbeşte despre fi­ecare lucru pe care vrea ca tu să-l cunoşti, e nimeni altul decît scrii­torul. Documentarul despre el de­vine despre tine, el trecînd în um­bra măreţiei locurilor încărcate de istorie şi lăsîndu-te pe tine să des­coperi, poate altfel decît a făcut-o artistul, fiecare clădire, bloc, parc sau apartament din centrul Pa­ri­sului.

Deşi fiecare oprire din traseul întîlnirilor cu specific francez a­duce cu sine un întreg arsenal de explicaţii istorice şi cadre cu spaţii celebre peste care trecerea anilor n-a fost deloc mai îngăduitoare, acestea îţi lasă loc şi de constatări sau aprecieri personale. Prezentat într-o lumină, totuşi, subiectivă, „Pa­risul lui Matei” fiind un Paris puţin diferit de cel pe care-l re­găseşti atunci cînd vrei să-l cu­noşti singur, la pas, oraşul prinde forma unei hărţi pe care-ncepi s-o urmezi, dintr-un minut în altul al documentarului, ajungînd, aproa­pe cronologic, din trecutul vieţii lui Matei Vişniec la Paris, pînă în prezent.

Cum integrarea unei piese de puzzle uman în inima artei fran­ceze nu se poate face fără de­prin­derea obiceiurilor naţiona­le, au­to­rul îţi arată încă din debutul filmului trucurile pe care, cu trecerea timpului, le-a surprins la oamenii Parisului şi pe care le-a dobîndit. Surprinderea trecătorilor pe străzi din umbra ferestrelor unei cafe­ne­le, muşcatul unui croissant, alege­rea sortimentului perfect de cio­colată sau cafea sau, la sfatul cu­noscătorului, a unui loc potrivit în Cafeneaua Saint-Médard – acestea devin elemente de supravieţuire într-o lume a lui Matei, o lume în care viaţa cotidiană este ridicată la rang de artă.

Cadavrele artiștilor rătăciți în Franța

Înconjurat de culori, tablouri şi opere proprii traduse în limbi care de care mai diferite, îl regăsim pe Matei Vişniec în apartamentul său. Trecerea de la masa de lucru din casă la cea din biroul Radio France Internationale se face a­proape pe nesimţite, coloana so­noră a documentarului accentuîndu-se şi prinzînd notele unor me­lodii cu accente franţuzeşti pe care autorul i le-mpărtăşeşte cu entuziasm colegului său, la muncă. Din sînul unor cadre ale vieţii obişn­u­ite, ghidul conduce plimbarea în O­raşul Luminilor din nou către is­torie, oprindu-se, de această dată, în Piaţa Benjamin Fondane. Nelip­sit se-arată a fi şi teatrul, care ocu­pă, de fapt, locul întîi în topul ar­telor din viaţa lui Matei la Paris. Privit printr-o lentilă a subiectivismului şi-a dragostei sale faţă de inedita idee, se iveşte clădirea ve­che a unui teatru care stă să se în­chidă, clădire-n care proprietarul invită pe scenă să-şi joace rolurile echipe de actori fără bani, care nu-şi pot bucura spectatorii în alte locuri.

Una dintre cele mai fascinante opriri din călătoria dramaturgului este cea la cimitirul Montparnasse. Aici, autorul se-opreşte în faţa mormintelor lui Emil Cioran, Eu­gen Ionescu, Tristan Tzara şi Con­stantin Brâncuşi şi mărturiseşte influenţa acestora asupra deciziilor sale şi asupra artiştilor de pretutindeni. Printre turişti care fo­to­grafiază, Matei reflectează asupra motivelor care-au îndemnat mari oameni de cultură a României să ajungă în Franţa şi să-şi descopere acolo vieţi mai asemănătoare per­sonalităţilor lor, o cultură-n care s-au regăsit mai mult şi o desă­vîr­şire care nu i-a lăsat să se numere prin­tre „cadavrele sutelor de ar­tişti ca­re-au venit să se realizeze la Paris, şi-ale căror amintiri stau acum u­nele peste altele pe străzi”.

„Parisul lui Matei” seamănă puţin cu Oraşul Luminilor, puţin cu ceea ce este recunoscut ca fiind capitala Franţei şi încă puţin cu cel mai romantic oraş din lume. În an­samblu, e departe de toate titulaturile şi se descoperă doar prin lec­tura operelor sale; prin asocierea unui colţ de pagină c-un minut de documentar şi prin înţelegerea unor vorbe care, în spatele încăr­căturii istorice, ascund un „acasă” spus, uneori, într-o cafenea fran­ţuzească, chiar în limba română.