Incredible Moldova

Nu cred sa mai fi auzit de atit de multe ori “incredibil” ca in saptamina aceasta din urma. In legatura, numaidecit, cu Moldova si cu un mare semn de exclamare la capat! Caci cele intimplate – si in curs de derulare – la Chisinau au aruncat blinda, blajina Moldova intr-un tarim de oroare greu de curpins de mintile noastre, dedulcite, de bine de rau, cu democratia.

Incredibila a fost, pentru mine, iesirea tinerilor in strada. Nu pentru ca nu as fi crezut in frustrarea lor de a-si vedea viitorul amanetat de altii, nu pentru ca nu as fi crezut in forta lor. Ci pentru ca am crezut, poate cu cinism, ca amaraciunea, ca sila, ca lehamitea va fi mai tare ca zvicul.

Si cu totul de necuprins cu mintea a fost reactia brutala, barbara a autoritatilor. Dupa ani de zile in care Republica Moldova s-a straduit sa mimeze, daca nu sa construiasca pe bune mecanismele democratice, o atare rabufnire de totalitarism ofileste orice speranta de integrare europeana. Toate reflexele comunismului “de moda veche” s-au activat: arestarile in strada facute de civili, dezinformarea,  propaganda desantata. si mai ales bataile crunte, cotonogeala de partid si de stat intru apararea ordinii constitutionale, batista groasa pusa pe tambalul, si asa timid, al presei, retorica sforaitoare (anti-romaneasca, da, dar asta chiar are prea putin importanta).  Aceasta explozie de turbare violenta, de “dreptate” aplicata cu bulanul,  m-au facut sa ma plasez singura in corpul celor naivi, vinovat de naivi care incearca inca sa joace dupa reguli.

Incredibila, de aceea, mi s-a parut si replica lui Javier Solana, insarcinatul cu afaceri externe al Comisiei Europene, care a declarat cu seninatatea diplomatului ca “violenta impotriva cladirilor guvernamentale este inacceptabila”. Si chiar daca recunosc ca, la nivelul acela, din pozitia aceea, in momentul acela, asta era tot ce putea zice, tot stau si ma gandesc cam cum ne-am fi simtit noi, in decembrie ’89, daca am fi primit acelasi “sprijin” de la Occident. Am sentimentul unui absurd profund, de parca, in incercarea noastra de a ne respecta propriile principii democratice, dobindite cit si cum am putut in ultimii 20 de ani,  ne-am apara cu o floreta de un urs turbat si foarte, foarte, flamind. Si cred ca gresim, poate noi mai mult ca oricine, cind ne ascundem dupa politeturi si politichie, in timp ce acei care si-au exprimat deschis opinia sint batuti in incinta institutiilor de stat ale unei tari cu vocatie clamat democratica.

Dar daca este sa gasesc o latura buna (stiti proverbul optimistului patologic: tot raul spre bine) acestei orori de aprilie, este moartea iluziei stravezii a comunismului. Daca mai credea cineva ca se poate, daca mai credea cineva in suspinele nostalgice de “inainte era mai bine”, acum e vremea sa se trezeasca.

Ioana AVADANI