Drumurile care aduc oamenii la Putna

Cei mai mulți dintre noi privim retragerea în­­tr-o mănăstire doar ca pe o fugă de lume. O alegere mai ușoară, o îndepărtare de responsabilități ori o manieră în care ai o masă asigurată. O parte dintre cei aflați în mănăstire nu duceau lipsă de nimic material cît s-au aflat printre mireni (nr. credincioși fără rang preoțesc). Au ales însă haina monahală dintr-un dor mai adînc sau din „nerăbdare”. Din dorința de a deveni încă de acum ai lui Dumnezeu, din nevoia de a-L vedea pe Creator în fiecare zi, în tot și în toate. Drumul pînă la Putna a fost diferit pentru fiecare dintre părinții și călugării care viețuiesc la mănăstire, însă la întrebarea „cine i-a adus aici” răspunsul e același: „Dumnezeu”.

„Dumnezeu m-a luat de un gu­ler și m-a aruncat aici, în mănăs­ti­re”, spune rîzînd părintele Ieronim a­tunci cînd e întrebat cum a ajuns la Putna. E tînăr, anii nu i-au ajuns încă să numere pînă la 30. A fost profesor de religie patru ani, dar lumea nu a putut să-i umple golul din su­flet și nici „setea” pe care o simțea nu a putut să o potolească. Nu-mi poate spune exact ce a găsit în plus aici, așa că-mi amintește de Mitul Peș­terii a lui Platon. E un adevăr doar de ei știut, de cei care au ajuns să vadă lumea prin ochii unui mo­nah.

Oamenii cred despre ei că au a­les calea cea mai ușoară, lipsită de ­res­­­pon­sabilități. Părintele Ieronim îmi spune însă că „nu e deloc co­mod să fii călugăr. Să te trezești la ora patru să mergi la priveghere, să pleci apoi la ascultare (n.r: sarcinile stabilite fi­ecărui monah de către starețul ­mă­năs­­tirii), să-ți respecți canonul și să faci toate cîte îi sînt rînduite unui monah”. Din momentul în care au decis să îmbrace ha­inele lungi și negre, care apasă a­su­pra lor cu gre­­utatea unei lumi în­­tregi, voia nu mai este la ei. Se la­să duși de un glas la care noi am ­de­venit surzi, de un glas care, în ­tai­nă, le-a șoptit să-și oprească pașii la Putna.

Picătură de cerneală-n suflet

De Înviere, la Biserica mănăstirii se adună oameni din toată țara.

„Nebănuite sînt căile Dom­nu­lui” spune o vorbă devenită deja cli­șeu. Atît de folosită încît sensul s-a pervertit, iar acum ne pare mai cu­rînd o glumă. Pentru cei veniți în mănăstire aceasta însă este o realitate, iar „întîmplarea” este doar mo­dul lui Dumnezeu de a rămîne a­no­nim.

Fratele Mihail (n.r: frate de mă­năstire – termen folosit pentru cei car­­e doresc să se călugărească) a ter­minat o facultate de Infor­ma­ti­că, iar în acte este încă căsătorit. Soția lui a ales și ea calea mănăstirii cînd și-au dat seama că „nu aici trebuie să ne strîngem comori”. Are părul sur, dar barba nu a apucat încă să-și pri­mească albul. Privește în gol atunci cînd povestește, de parcă viața i s-ar derula pe dinainte. Au lucrat amîn­doi peste ocean, iar banii nu izbu­teau niciodată să-i cheltuie. Cre­din­cioși nu au fost nici o clipă pînă la maturitate, iar modele în familie n-au avut. „Întîmplarea” însă i-a con­dus, în pași mărunți, dar siguri, spre poarta mănăstirii Putna. Nu au pu­tut avea copii, iar vocea îi depinde grea și mohorîtă, cuvintele par că i se împiedică stîngaci în gît cînd a­mintește de încercarea lor de a fi părinți.

Are părul sur, dar barba nu a apucat încă să-și pri­mească albul. Privește în gol atunci cînd povestește, de parcă viața i s-ar derula pe dinainte. Au lucrat amîn­doi peste ocean, iar banii nu izbu­teau niciodată să-i cheltuie.

„Noi sîntem cauza a tot ce ni se în­tîmplă, iar păcatele sînt sursa tu­tu­ror greutăților noastre. Să fim însă fericiți că răspundem pentru ele aici și nu pe lumea cealaltă”, îmi spune cu resemnare fratele Mihail. L-a mă­cinat să vorbească din nou despre viața „din lume”, deși aici, între zi­du­rile ridicate de Ștefan cel Mare, sufletul a avut timp să i se liniș­teas­că, ca o apă ce a scăpat din vîltoarea unui rîu de munte. Poate de aceea, dar și din frica de a nu cădea în pă­ca­tul mîndriei, cei mai mulți călu­gări și frați se feresc să vorbească des­­pre viața de dinainte de mă­năs­tire.

Acestea sînt încercările lor și lup­tele pe care trebuie să le ducă. Un război ce nu încetează niciodată și în care rar găsesc cîte un moment de pa­­ce. „Trebuie să veghezi mereu, să te rogi și să ai grijă de suflet în fie­care clipă, căci altfel vrăjmașul te a­tacă”. Așa vorbesc duhovnicii de aici despre viața unui călugăr, ca des­pre o bătălie nevăzută cu propriile patimi și slăbiciuni.

Atlet al lui Dumnezeu

„Dacă vrei să nu mai mănînci cu E-uri, mergi la țară. Dacă vrei să nu mai ai parte de patimi vii la mă­năs­tire”, îmi spune părintele Ieronim. Pentru el alegerea e firească și lim­pe­de, deși încercările nu-i dau nici lui pace uneori. E o luptă a inimii lor, o încercare permanentă de a-și de­păși condiția.

Rugăciunea este parte a fie­că­rei zi și fiecărui ceas, iar fără ea un că­lugăr nu-și găsește sensul. „Să te rogi neîncetat”, îmi pune părintele Vartolomeu privind parcă pînă-n su­flet. Nu vrea să-mi spună des­pre viața sa și nici cine a fost înainte de călugărie. Îmi spune simplu că a fost sportiv, dar de la ceilalți pă­rinți aflu că a făcut și performanțe. „E mai im­­portant să duci flacăra asta a lui Hristos și îți dai seama că e mai bine să cîștigi cunună în ceruri, pentru că asta de aici nu face decît să se ofi­lească”, vorbește părinele Vor­to­lomeu cu entuziasmul unui copil.

Întrebările sale nu au decît un sin­gur răspuns, iar lumea se re­zu­mă doar la Hristos. „El este reperul absolut. Hristos pe Cruce e modelul suprem”, povestește călugărul. Ni­mic altceva nu mai contează în o­chii monahului, iar vocea îi devine din ce în ce mai alertă, glasul șoptit tot mai precipitat și nerăbdător, ca și cum gîndurile ar vrea să-i iasă de-a valma, dintr-o suflare.

„Să dăruiești pînă te doare”

La polul opus este părintele Calistrat. E greu să-ți imaginezi că atunci cînd a ajuns la mănăstirea Putna avea capul chel, iar barba scur­tă nu făcea decît să-i înăs­prească și mai tare chipul. Acum privirea și vocea-i sînt calme. S-a împăcat cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu și a ajuns la concluzia că iubirea de aproape e tot ce contează. Acolo-L găsești pe Hristos, în omul de lîngă tine. „Să dăruiești pînă te doare. Să simți că rupi din tine”, îmi spune părintele Calistrat apăsînd cald pe cuvinte cînd vorbeșe de ajutarea celor în nevoie. A venit la Putna deși pînă atunci abia dacă știa să-și facă semnul Crucii. Lucra de la 19 ani în Olanda, iar banii sau distracțiile erau tot ce conta pentru el.

Încă are cetățenie olandeză, re­nunțînd la cea română chiar îna­inte ca pașii săi să ia calea mănăs­tirii. Dumnezeu i-a arătat însă că locul său nu este departe de țară, așa că i-a sădit în minte gîndul de a fugi de lume. A ales Putna uitîndu-se pe Internet, ca un turist care alege locul de vacanță. Deter­mi­na­rea însă i-a fost testată căci întîmplarea a făcut ca pe drum să-i fie fu­rați banii, iar calea de cîteva ore să du­reze trei zile. „M-a smerit Dum­n­ezeu. Eu ăla mare și tare, cu bani, a ajuns să nu aibă măcar bani de autobuz pînă la Putna”, îmi spune monahul zîmbind. Abia după ce a încetat să mai lupte cu Dumnezeu, după ce a „cerut sprijin lui Hristos”, calea sa a devenit dreaptă, iar drumul i s-a oprit în sfârșit la mănăs­tire.

Acum privirea și vocea-i sînt calme. S-a împăcat cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu și a ajuns la concluzia că iubirea de aproape e tot ce contează.

„Cînd am ajuns aici, nu știam ni­mic. Nu știam ce-i binecuvîntarea sau ascultarea, eram sub zero”. Trep­tat însă a învățat obiceiurile mănăstirii, iar fuga de lume s-a trans­format într-o descoperire a lui Dumnezeu. A realizat că dorul cel simțea în inimă și dorința de a ve­ni la mănăstire nu era o fugă de lu­me, ci de propriile slăbiciuni, iar calea începea să i se deschidă.

***
Nu e ușor să pleci de la Putna. Pașii nu au fost niciodată mai grei, iar liniștea pe care o lași în spate te sfredelește pînă-n suflet. Viața de mă­năs­tire e dificilă, dar poate de asta fiecare bucurie devine de o mie de ori mai vie, fiecare faptă de un mi­lion de ori mai importantă. Aici dai peste o mare familie de „frați” și „părinți”, care au ales să pășească, într-un final, pe aceeași cale. O cale pe care merge, împreună cu ei, Hristos.