Peste mări și țări în 7D

Pe la 15 ani, odată ce am intrat în posesia telefoa­ne­lor cu cameră, deși foarte rudimentare, imortalizam tot ce roia în jurul nostru. De la florile din grădină pînă la chipul impunător din oglinda de la baie, totul trecea prin memoria mică a noilor noastre achiziții. Iar ce ne pa­siona mai mult erau „frame-urile” și decorațiunile ce ne făceau imaginile mai bogate.

Pozele cele mai reușite cu noi înșine le onoram prin ca­dre de film. Acestea nu le ștergeam niciodată din ga­le­rie și mai toți colegii care se respectau aveau o astfel de fotografie „photoshopată”. Toți ne visam un prota­gonist rupt dintr-un film de acțiune, sau măcar un ac­tor în rolul secundar din realizările hollywoodiene.

Am ajuns să alergăm pe banda de film în ritm cu di­nozaurii, să răcim sub ploaia din pădurile sinistre, ori să zburăm contra vîntului. Deși nu avem timp și sîn­tem mereu contra cronometrului, prin multitu­di­nea de chestii ce le avem de rezolvat, găsim oricum timp pen­tru un film bun. Povestea rămîne a fi una dintre pri­oritățile și deliciile lumești, iar cinematografia este fi­delă în continuare acestei sensibilități. O putem nu­mi un dispozitiv de creare de spectacol, un spectacol i­ma­ginar, ori unul rupt din realitatea ce ne cuprinde.

Fie ele desene animate, comedii, thrillere, erotice sau science fiction, filmele au mereu un public devotat. Iar atunci cînd la începutul sau sfîrșitul peliculei este scris „True Story” mintea noastră rămîne și mai cu­ce­rită, la fiecare cadru ieșit din comun, ori plin de senti­men­te ne întrebăm: dacă mi se întîmpla/ă și mie asta?

Cu bagajul de povești în spinare, explorăm cinematografia ca pe un tărîm de unde putem culege noi alegorii, ori suprapune elemente ca să ne simțim a­de­ren­ții unei ficțiuni. Iubim să adormim privind un film bun, ori să stăm răsfățați în pijamele, pînă după a­mia­ză, privind chiar și un documentar, anume da­to­ri­tă faptului că iubim această proză ilustrată frumos, care ne cere doar să lăsăm frîu liber imaginației.

Azi sîntem fericiți că am ajuns mai departe decît doar o poză într-o ramă cu elemente de film, dar tot­o­dată am pierdut un entuziasm pe care îl aveam cînd nu înțelegeam de ce omul care zboară pînă la soare nu cade răvășit de înălțime.