Chipuri la schimb

Dacă ți-ai putea schimba imagi­nea din oglindă la fel cum schimbi pozele cînd dai cu degetul peste e­cranul telefonului, viața ar căpăta alt sens. Să te trezești într-o dimi­neață și să spui „astăzi vreau să zîm­besc întruna și să am ochi albaș­tri”, iar în reflexie să apară ceea ce dorești să vezi. Să te privești lung și să întrebi cine e cea mai frumoasă, iar o voce să răspundă „nu te în­tre­ce nimeni în lume în frumusețe”. Numai că oricît ai țipa, oglinda se încăpățînează să vorbească și se pre­face surdă, de parcă ar avea un milion de degete în urechi. Din tăcerea ei infinită ni se întoarce di­re­ct în suflet glasul nostru, zgomot ce se pierde în gol.

Cînd te uiți în bucata de sticlă în­rămată și agățată de perete vezi chipuri alternative ale tale. O dată ești tu – cel real, o dată ești tu – cel creat de oameni, iar uneori ești tu – cel creat de tine, de obicei pe ba­za a ceea ce spun alții. Oricare dintre ele ai fost cînd te-ai uitat de di­mineață în oglindă, cu siguranță zi­­ua următoare vei găsi o altă par­te de a ta acolo. Ai nevoie de antre­nament îndelungat ca atunci cînd te cauți în ea, aceasta să arate zilnic aceeași persoană.

Este micul tău jurnal care te cunoaște cum ești cu adevărat, poa­te chiar mai bine decît te știi tu. Te vede dimineața cînd te trezești, cînd te aranjezi, știe cît te enervezi cînd pă­rul nu se așază cum vrei și pri­mește pupicii și zîmbetele unui ma­chiaj reușit. Tocmai de aceea antre­namentul în fața oglinzii este im­por­tant, să fie des și echilibrat, pen­tru că te-ar putea atrage ca lacul lui Narcis.