Palatul Culturii, fereastra Iașului către trecut

Asemenea unei clepsidre împachetate atent, căreia nisipul încetează să-i cadă în partea cealaltă, Palatul Culturii din Iași poate fi numit, fără generozitate, o rezervație deloc întîmplătoare, în care timpul este păstrat ostatic. Începînd cu tunelurile vechii Curți Domnești și continuînd cu zidurile autentice ale palatelor domnilor Moldovei, o plimbare scurtă, de la parter, în sălile etajului I, te face să călătorești în timp, fără ca măcar să te lase să bagi de seamă. Muzeul de Istorie, cel Etnografic, de Artă sau Tehnic stau gata să-și deschidă expoziții temporare pe 27 aprilie, motive pregătite atent să ademenească privirile curioase și să le arunce, mai apoi într-un carusel al vieților trecute.

În locul unor străjeri, apărători ai dovezilor unei vieți trecute, la intra­rea în Palatul Culturii sînt astăzi două plăcuțe din marmură albă, pe care stau scrijelite, cu litere aurii, un „atunci” și un „acum”. În tradu­cere, prin „atunci” s-ar înțelege 19 ani de con­strucție, sub conducerea arhitectului care a pus bazele clă­dirii, Ion D. Berindei, de vreme ce prin „acum”, timpul ar face pași mărunți și repezi peste o grămă­joară de opt ani, perioadă în care pa­latul s-a tot pregătit să-și deschidă ușa. Gata să stea sub judecata pri­virilor, cea mai importantă am­pren­tă a sti­lului neogotic din teritoriul românesc poate fi fără greutate confun­dată cu un castel al unui prinț de printr-un basm sau cu vreo imagine scoasă dintr-un joc video cu împărați și re­gine.

Puterea zidurilor

Întreaga simbolistică a Palatului de astăzi îl încarcă din interior, is­toria prinzînd parcă putere din rui­nele care stau așezate, succesiv, în funcție de vremea în care se înca­drează, la baza construcției. Primele ziduri care s-au înălțat pe locul lă­sat moștenire culturii ieșene au fost cele ale Curții domnești, din vremea lui Alexandru cel Bun, care a vegheat Moldova timp de cinci seco­le și care impresiona prin imaginea sa grandioasă, putînd fi admirată cu ușurință din sud, dinspre drumul care venea de la Constantinopol.

Sala Voievozilor are tavanul asemănător cu cel al „Camerei înstelate” din vechea Anglie.

Pe urmele pereților curții de a­tunci, afectați de incendiile care au luptat cu viața izvoarelor istorice, s-a clădit, încetul cu încetul, după anul 1800, Palatul lui Alexandru Moruzi. Preocupat de îmbunătățirea condițiilor din capitala Moldovei, el a fost cel care s-a îngrijit de amenajare și de lucrările publice, care priveau comunitatea. S-a îngrijit de aprovizionarea cu apă a Iașului, de pavarea ulițelor și chiar de iluminatul cu felinare, dorințele sale de îmbunătățire a condițiilor propa­gîndu-se și în plan personal și înce­pînd să pună, astfel, bazele unui palat cu scopul de a-i fi reședință.

Reședința nu a rămas însă, în istorie, ca fiind doar a sa. Palatul a fost, în anii care-au urmat, casa și altor domnitori, precum Scarlat Callimachi sau Ioan Sandu Sturdza, aceștia locuind mai mulți ani în clă­dire, pînă cînd aceasta s-a transformat în Palatul Ocîrmuirii. Atunci Guvernul a propus ca vechiul Palat să se restaureze și să adăpostească instituțiile statului – toate instanțele administrative, judecătorești și mi­litare. „Palatul avea acum 70 de a­par­tamente. Dispunea de două scări mari și două intrări secundare, iar administrarea sa era încredințată u­nui vornic de curte”, povestește Sorin Iftimi, muzeograf al Muzeului de Istorie, care face parte astăzi din Complexul Muzeal Național „Moldova”, care s-a încumetat să scrie una dintre puținele analize ale Palatului cu documentație pierdută.

Casa ieșeană a justiției

Momentul în care Palatul Cul­turii de astăzi a început să se nască a fost cel al unei licitații din anul 1906, care a avut loc la Sediul Prefec­­turii Județului Iași, fiind o vîn­zare publică a dreptului de res­taurare al clădirii. Cîștigată de între­prinderea de construcții numită Schultze, această lucrare a pornit la începutul anului 1907, și a urmat schița exactă a proiectului scris de arhitectul Ion D. Berindei.

Cel mai renumit în epocă, Frémiet a fost cel care a realizat și alte statui celebre, precum cea a Ioanei d-Arc, din fața muzeului Louvre din Paris sau cea a lui Napoleon din orașul Grenoble.

Construind bolți, oferind impresia unui spațiu uriaș, luminos, aerisit și, totodată, select, Berindei a fost cel care a ales să lase Iașului acest cadou original, în stil neogotic. Viziunea sa asupra construcției și feluritele elemente de noutate, nemaivăzute în Moldova pînă atunci, erau dovada clară că noul Palat al Administra­ției și Justiției și-a găsit scheletul într-un proiect scris de-o mînă șco­lită în afara țării. După ce a urmat cursurile prestigioasei École Natio­nale des Beaux-Arts din Paris, Berindei a fost cel care, întors în țară, a dat prin simplu contur forme noi clădirilor din toată România. Pala­tului ieșean, în palmaresul arhitectului, i se ală­tură și clădiri precum Observatorul Astronomic și Casa Oa­menilor de Știință sau chiar Pa­latul Cantacuzi­­no, toate din Bucu­rești.

Șoaptele neauzite ale simbolurilor

El a fost cel care, dînd autenticitate clădirii, a proiectat holul înalt cît două etaje al Palatului și com­poziția circulară din mozaicul pardoselii. Pașii duc și astăzi peste ro­zeta făcută după model străin, copia fidelă a uneia dintr-o biserică fran­ceză, în care aceasta nu era făcută în mozaic, ci din plăci de teracotă roșcată. Păstrînd forma rozetei, dar avînd dimensiuni mult mai mici, cercurile care-ți fac privirile s-o ia la goană se regăsesc și la etaj, la am­bele extremități ale holului, vrînd parcă să hipnotizeze orice trecător.

De-a lungul timpului, intrarea în Sala Voievozilor s-a transformat și pregătirea omului gata să cunoas­că chipurile personalităților s-a di­minuat, devenind aproape invizi­bilă. În vremea în care director al Palatului era muzeologul Ion Arhip, de-a stînga și de-a dreapta ușii, pe pereți, stăteau întinse tapiserii care puneau românul în fața întregii sale istorii. „Țin minte că Iașul, pe atunci, cîștiga niște premii pentru agri­cul­tură, fiecare în valoare de 1.000.000.000 de lei. Condiția ca ba­nii să revină comunității era ca ei, mai departe, să fie trimiși către niște instituții de cultură, ca ele să poată realiza cu ele niște lucruri. Așa că am achiziționat trei sau patru tapiserii cu istoria poporului român”, poves­tește muzeologul. Deși s-au pierdut și, în timp, au putrezit, una dintre ele încă se mai păstrează în Muzeul Unirii. Fostul director se întristează și spune cum, dacă și-acum ar încerca, ar închide ochii puțin și-ar vedea cum i se înfățișează un arbore gene­alogic, pornind de la o femeie dacă și un roman, care plantau împreună un copac din care creștea întregul popor.

Una dintre cele mai mari atracții, încă de pe-atunci, Sala Voievozilor poartă și-acum amprente englezești pe tavan. Presărat cu stele, acesta este inspirat din Camera Înstelată, cea mai înaltă instanță a justiției din vechea Anglie.

Sala poartă numele lui Henri Coandă, inventatorul materialului bois-ciment, foarte asemănător lemnului de stejar.

În centrul sălii, ocupînd complet latura unei bolte, stă astăzi o imagine care, cu ușurință ar putea trăda întreaga poveste a Palatului, fie ea și nespusă încă de nimeni. Un personaj așezat pe un tron, ține în mîna dreaptă o balanță și în cea stîngă o cruce, făcînd o trimitere directă către justiție și administrație, cele două simboluri care-au stat la baza întregii construcții. În dreapta și-n stînga acestei imagini, sărind în completarea puterii instituțiilor, stau așezate alte două personaje feminine, unul scriind cu o pană pe un pergament și celălalt sprijinindu-se de o spadă. „Documen­tația Palatului s-a cam pierdut și, chiar dacă n-am ști mare lucru des­pre clădirea de-acum, am putea să-i citim istoria atît din interior, cît și din exterior – toate modelele și decorațiunile ei vorbesc despre ce-a însemnat”, spune sigur pe sine Sorin Iftimi și oftează, cumva, a părere de rău, că oamenii nu înțeleg importanța lucrurilor mărunte, care trădează clădirea care le aparține și, privind în timp, de care aparțin.

Anglia, pe cerurile etajului I

O altă sală în care modelele Angliei și-au făcut loc pe tavan, dintr-o idee a arhitectului Berindei, a fost Sala numită astăzi „Henri Coandă”, pe-atunci cunoscută ca sala destinată Curții cu Juri. Inspi­rația sa a fost, de-această dată, cea a sălii londoneze în care s-a născut Palatul Regatului Unit al Marii Britanii, Westminster Hall și modelul furat și adus în Moldova a fost cel al unui schelet de lemn de stejar, care să susțină acoperișul mult prea ridicat al încăperii.

Sala a rămas astăzi cu numele lui Henri Coandă datorită ideii sale, care-a fost pusă, însă, în practică de un sculptor străin. Coandă a avut intenția să economisească și să accelereze lucrarea și a inventat un material nou, numit bois-ci­ment, adică un material nemaiîntîlnit pînă atunci, obținut prin fierberea ipsosului în ulei. O copie fidelă a lemnului de stejar, pe care nimeni n-ar ghici-o pînă la momentul deconspi­rării, stă astăzi pe pereții sălii care poartă numele inventatorului.

„Pe-atunci, în Palat, erau cam șase săli de judecată și toate aveau acest lambriu special. După o res­ta­urare, materialul a fost vopsit cu o culoare groasă, maro și nimeni nu reușea să înțeleagă de ce ne mîndrim atît cu reușita lui Henri Coandă. Acum poți vedea originalul”, spune Sorin Iftime și zîm­bește, plimbîndu-și mîna pe ceea ce numai cu răutate sau neștiință ar putea fi numit o copie a lemnului.

Denumirea de „Palat al Cul­turii” și-a căpătat-o clădirea abia după anul 1955, cînd, povestește muzeologul Ion Arhip, s-a hotărît ca Palatul de Administrație și Justiție să fie mutat în clădirea Liceului Comercial și, locul foste­lor săli a început să fie ocupat de muzee.

Pe peretele stîng al sălii, în patru spații delimitate fix, păstrînd for­mele ferestrelor din fața lor, stau patru picturi care înfățișează, după spusele muzeografului, Iașul artistic, cultural, istoric și industrial. „Au fost făcut în 1970 de către niște pictori locali. Știu că par străine, de­­loc încadrate în peisajul sălii, dar sînt o dovadă a evoluției, a trecerii timpului, așa că n-am fi putut să le îndepărtăm”, povestește acesta. Con­vingerea sa este că asemănarea dintre formele picturilor și ferestrele din partea cealaltă nu poate fi pur întîmplătoare, ci crede că picturile inițiale imitau, și ele, pe de-a între­gul, cerul oglindit în fereastră. „Se poate să fie acum o pictură peste cea veche. Dac-ar fi așa, am putea spune, oricum, că-i o găselniță foarte ingenioasă a pictorului de-atunci, prin care a mai salvat puțină istorie”, zice muzeologul și cursurile privirilor ni se îndreaptă, la unison, către jumătatea azurie din tablou, mai bătrînă decît tot cerul pe care l-am putut vedea eu pînă acum.
Ștefan cel Mare și controversa poloneză

În fața Palatului, pe locul în care au fost construite odată curțile domnești, deloc întîmplător, este ampla­sată statuia lui Ștefan cel Mare. Deși, printr-o putere a zvonu­lui, se spune că ar fi fost înlocuită cu cea a unui conducător polonez, „nu există nicio dovadă scrisă a acestui lucru, absolut nicăieri”, sus­ține muzeograful Sorin Iftime.

Reprezentarea justiției din Sala Voievozilor.

Fiind văzut ca un simbol ade­vărat al vieții independente, Ștefan cel Mare a fost domnitorul ales să stea de pază în fața clădirii și Gheorghe Asachi însuși i-a făcut desenul și a desrierea, pînă la cel mai mic detaliu. Ceea ce astăzi se poate vedea este, în final, lucrarea unui sculptor francez, numit Emanuel Frémiet și alegerea sa nu a fost deloc lăsată în voia sorții. Cel mai renumit în epocă, Frémiet a fost cel care a realizat și alte statui celebre, precum cea a Ioanei d-Arc, din fața muzeului Louvre din Paris sau cea a lui Napoleon din orașul Grenoble.
Un zvon care ar putea fi răspîn­dit, însă, este cel al calului pe care este înfățișat domnitorul Moldovei. Statuia lui Napoleon, fiind sculptată cu ceva timp înaintea celei dedicate lui Ștefan cel Mare, prezintă vizi­tatorilor un cal de o asemănare i­z­bitoare cu a celui de la Iași, încît „putem spune că artistul a folosit același model, puțin modificat”, spune Sorin Iftime.

Titlul și sălile de astăzi

Denumirea de „Palat al Cul­turii” și-a căpătat-o clădirea abia după anul 1955, cînd, povestește muzeologul Ion Arhip, s-a hotărît ca Palatul de Administrație și Justiție să fie mutat în clădirea Liceului Comercial și, locul foste­lor săli a început să fie ocupat de muzee. „Erau acolo cam 20 de insti­tuții, dar am avut norocul că am avut niște oameni care m-au înțeles. Știu că nu exista niciun Muzeu de Istorie, dar, în schimb, erau Muzeul Etnografic și Muzeul de Artă”, spune Ion Arhip.

Mai tîrziu, la începutul anului 1970, în Palat se găseau atît Muzeul de Istorie, cu patrimoniu dobîndit în timp, cît și numeroase redacții ale revistelor literare, care ocupau aproape întreg parterul. Printre aces­tea se puteau găsi Revista „Cronica”, Revista „Flacăra Iașului”, „Iașul Literar” și chiar sediul Fil­i­alei din Iași a Uniunii Scriitorilor.

Astăzi, muzeele care își mai pre­gătesc expoziții deschise publicului și susțin „cultura” din titulatura dată de vreme, alcătuiesc Com­plexul Muzeal Național „Moldova” și se împart în patru ramuri, și anu­me Istorie, Etnografie, Artă și Teh­nică. Intervențiile făcute de constructori în ultimii 8 ani nu au schim­bat deloc însemnătatea isto­rică a locului sau rolul lui în lumea Iașului, ci au consolidat rezistența în timp a tuturor detaliilor semnificative.
În Muzeul de Istorie, proaspăt mutat pe locul vechi al celui Teh­nic, arheologii au reușit să facă să­pături și au scos la vedere vechi fărîme ale Curții Domnești, pe care le-au acoperit cu sticlă. La fiecare pas, sub impresia continuă că o să treci prin plăcile invizibile și o să ajungi în vreun tunel care aparține secolelor de mult trecute, lumini gălbui se aprind și te lasă să crezi că timpul poate, într-adevăr, să fie conservat.

„Tencuiala a fost dată jos, pînă la zi­dărie, și-am reușit să vedem cît de mult din palatele vechi a fost păstrat în piatră”, povestește entuziast Sorin Iftime.

Mărturie a timpului păstrat cu inventivitate sînt și dreptunghiurile frumos înrămate de albul pereților, atît la parterul Palatului, cît și la etajul I. Dreptunghiurile nu sînt nimic altceva decît parcele de ziduri vechi, clădite în funcție de obiceiul vremii și-al ideilor oamenilor de-atunci. „Tencuiala a fost dată jos, pînă la zi­dărie, și-am reușit să vedem cît de mult din palatele vechi a fost păstrat în piatră”, povestește entuziast Sorin Iftime și-mi explică cum acum poți trece fără ca măcar să bagi de seamă, plimbîndu-te nepăsător, pe lîngă pe­reții clădiți la dorința unor domnitori precum Alexandru Moruzi sau Mihail Sturza.

Treci, le vezi pereții, știi că i-au văzut și ei și, dintr-o dată, gîndul te duce cu secole în urmă și te-nvîrte în cerc. Ești pe aceleași rozete din par­doseală, iar de-acum martore la călătoria ta în timp sînt doar zidurile și istoria, gata să se povestească singură.