Piesa lipsă dintr-un puzzle planetar

Cînd am călcat prima dată pe pă­m­înt american, m-am rătăcit. Pri­mul american pe care l-am întrebat ce­va acolo, a fost un băiat în tricou ro­șu. E drept, culoarea se potrivea, dar nu și omul. Nedumerit, cu o fetiță mi­că confuză lîngă el, se tot chi­nuia să afle ce tot vreau de-l necăjesc. N-a aflat nici atunci și sigur nu-și ima­ginează nici azi. Băiatul cu tricou ro­șu, care trebuia să ne conducă că­tre locul unde se presupunea că o să ne petrecem vara, era altul. Accen­tul lui ciudat și de neînțeles, pentru care mă pregătisem atît de intens psihic și pe care era gata-gata să-l dovedesc prin capacitatea mea stră­lucită de înțelegere, nu exista. Îl che­ma Alex și era din Brăila. Înlocuia, în seara cu pricina, un coleg la ser­vi­ciu.

Cînd am urcat într-o zi în lift, fe­ricită c-am să încep să comunic mai mult cu angajații vechi, o salariată mi-a spus, într-o spa­ni­olă fluidă, că atît mi-a fost – am pă­șit pe pămînt american, deci trebu­ie să-nvăț spaniolă. Nici n-am cli­pit sau scos vreun zgomot, de teamă că n-o să sune destul de telenovelis­tic și n-o să mă mai placă toată va­ra.

Cînd ne-am cazat în căminele pre­gătite pentru personalul ho­te­lului, colegele mele de cameră erau din Jamaica. Tot orașul turistic era împărțit în două – la sud erau ro­mânii și, la nord, sîrbii. Ame­ri­ca­nii­ erau simpatici. Dacă-i vedeai. Un american autentic era un soi de ra­ri­tate aproape prin tot orașul – la ma­gazin, în autobuz, pe stradă, la ho­tel. Căscai puțin ochii dacă-l ve­deai. Îl recunoșteai după pielea bron­za­tă și după comoditatea care parcă i se-ntindea prin orice gest sau cu­vînt pe care-l rostea.

Una peste alta, dintr-un „cînd” în celălalt, dintr-o călătorie în Ame­rica nu ți-e prea greu să-ți dai sea­ma că, din cine știe ce motive, americanul autentic se găsește cam rar. Ce-au făcut, ce n-au făcut, ce-o fi al lor, ce n-o fi al lor – nici măcar tu n-ai să înțelegi cînd ai să-ți dai sea­ma că, de fapt, pentru toate ale lor par să fie responsabili toți oamenii din restul planetei, care, ce-i drept, nu se mai opresc din dat năvală pes­te bunele rezultate ale altora, fă­ră a-și asuma, însă, și vreo bu­că­ți­că din eșecul lor.