Cei mai frumoși ani ai mei

Așa mi-am dorit eu de cînd am prins condeiul în mînă – să pot să schimb ceva în lume doar prin c­u­vînt. Iar pentru asta am găsit că m-ar călăuzi cum trebuie specializarea de Jurnalism pe care am urmat-o la Iași în ultimii trei ani. Dar am găsit aici, în orașul de care m-am îndrăgostit în copilărie, un burete care mi-a șters ceața de pe ochi și-am putut să văd lipsa de respect fa­ță de ăia care pierd nopțile prin redacții, își uită familiile și dorm pe unde apucă, doar ca să iasă zia­rul la timp și să aibă oamenii in­for­mație de calitate de citit. Mi-am pri­mit criticile de multe ori și-am în­ghi­țit în sec cînd, în ciuda încrederii pe care o aveam, am pus sub semnul întrebării această meserie. „Vreau o schimbare benefică, vreau să contribui la realizarea ei”, mi-am spus naiv ca o încurajare, și totuși acum încep să se usuce cuvintele astea. Nici nu le-am mai udat de ceva vreme, de cînd m-au atins vor­bele prietenilor care-mi spuneau că jurnaliștii sînt niște mincinoși și-o să ajung să fac presă la un ziar de cancan.

Iar eu care credeam că e o me­se­rie nobilă. Mi-au arătat ei, ăia ca­re citesc doar ce-apare în newsfeed-ul de la Facebook. Și mi-au ară­tat așa de bine că acum mă-ntreb dacă nu cumva ar trebui să fac alt­ce­va din scris. Să scriu strategii de PR pe la vreo companie sau să păs­trez stiloul să mîzgîlesc cu el în jur­nalul pe care l-am început în liceu.

Chiar și-așa, cu amenințarea in­certitudinii viitorului, am prins crîm­peie din ce-nseamnă de fapt a fi jur­nalist, unul care să facă presă de calitate; asta în redacția unui ziar studențesc în care m-am dus de trei ori pe săptămînă, iar în restul zilelor am scris cît am putut eu de bine. Se-nțelege, „cît am putut eu de bine” e echivalentul unui „mer­ge” spus de colegi la ședința de miercuri.

Iar dincolo de frămîntările carie­rei, „studenția mea s-a plimbat pe alei/ trei ani în Copou cu miros de tei” și-am „scris povestea celor mai frumoși ani ai mei”. Am scris-o cu o mînă de oameni, cu teamă, cu o­bo­seală, și-o scriu acum cu nostalgie. Căci peste ani, cînd voi ve­dea vreo „Opinia” la intrare în universitate sau cînd voi trece pe lîngă Casa de Cultură a Studenților, de ei îmi va fi dor, cei cu care am îm­părțit atîtea seri nesfîrșite, îngră­mă­diți la o masă de lemn. Iar dacă realitatea crudă mă sperie și mă-ndeamnă să fug de jurnalism, știu că acolo am învățat cum să-l înșfac de guler și să-l așez la locul lui.