Cine-mi plătește chiria?

Șlapii atîrnau greu în dimineața asta, ceasul suna de peste 15 minute, iar stomacul era mai activ ca o turmă de șoareci. Închid telefonul și apuc cana murdară de zațul ultimei cafele de noaptea trecută. Rup două plicuri de ness și dau drumul la robinet. Apa curge anemic și are o nuanță bolnăvicioasă. Mirosul plăcut al pseudo-cafelei îmbinat cu cel de igrasie mă înțeapă constant, asemeni baionetei unui soldat pe cîmpul de luptă.

Sufrageria acoperită de pînze mă îmbia. Șevaletul e chiar în fața televizorului vechi, cu lampă, pe care îl folosesc pentru a-mi așeza pensoanele ude. Pereții scorojiți parcă năpîrlesc, iar în urmă lasă răni de tencuială. Deschid geamul dublu cu o smucitură zdravănă și dau la o parte perdeaua gălbuie. Paleta din liceu încă mă mai servește, deși culorile și-au făcut de mult loc în fibra lemnului. Mi-ar trebui alta, dar s-ar duce banii de țigări pe cîteva zile.

Îmi caut un tricou curat și îmi iau geaca în fugă. Trag de ușa de metal ușor îndoită, o ridic ușor și o potrivesc la locul ei. Calc pe un pat de mucuri și abia reușesc, pe întuneric, să găsesc drumul afară din blocul de garsoniere.

Am nevoie de aer și de un sandviș, poate chiar două, dar în portofel zboară molii. În orașul ăsta sînt doar două persoane pe care le mai am în agendă, însă doar una îmi mai răspunde la telefon. Îl sun, dar îmi spune înainte să-l întreb că nu mai are niciun chior. Înghit în sec. Aș picta ceva măcar pentru bani de bere și pateu, dar mi s-au terminat și culorile, iar turma din stomac tot nu-mi dă pace. Ce n-aș da să pictez și eu o cumințenie a pămîntului care să-mi plătească măcar chiria pe-o lună?