Turnuri de lacrimi și fericire

Sportul mi-a părut dintotdeauna interesant doar dacă-l practici. Îmi dau lacrimile de la atîta căscat dacă mă uit mai mult de cinci minute la fotbal. Mă pasionează unele sporturi doar dacă sînt eu acolo, cînd mă iau la întrecere cu ci­ne­va sau cu mine însămi. Zilele trecute, însă, mi-au țîșnit două rînduri de la­crimi din ochi fix pe ecranul calculatorului, unde mă uitam cu jale la fața încleștată a unui catalan.

Nici nu știu dacă e neapărat un tip de sport, dar se cheama aici, în catalană, Casellers, sau turnuri umane. Acum cîțiva ani chiar și UNESCO le-a re­cunos­cut valoarea, devinind una dintre ca­po­­doperele patrimoniului mondial.

La baza turnului, alcătuită din zeci de oameni, poate sta oricine, chiar și cei cărora le place jamonul și tortilla un pic prea mult. Pe umerii acestora urcă, în tălpile goale, un rînd de bărbați pu­ter­nici, iar deasupra lor încă unul – de băr­bați zvelți. Tot așa, pînă castelul ajun­ge să aibă vreo opt-nouă „etaje” umane. La final, deasupra, se zgreaptănă niște ciuperci de copilandri cu căști rotunde îndesate pe cap. În vîrf, la peste zece metri înălțime, ajunge doar unul, cel mai mărunțel, se lipește peste cel de desubt, ridică o mînă în sus și sala ar­hi­pli­nă de spectatori, de participanți, de rude și de gură-cască răbufnește în a­plauze.

Dar suspansul abia începe, iar camerele se mută pe fețele înroșite și transpirate ale celor care construiesc primele etaje și țin pe umerii lor gre­u­ta­tea cîtorva zeci de persoane de dea­­su­pra. Sînt încordați și strigă, mușcă gulerul cămășii sau le sar nasturii, dar nu ce­dează. Se țin strîns unul de altul, într-un exercițiu înfiorător de putere și echi­li­bru. Cei de sus alunecă rapid spre bază, ca să-i elibereze de povară. Cam pe la mijlocul acestui proces există șanse mari să se piardă echilibrul și atunci tot tur­nul se răstoarnă spectaculos și, probabil, foarte dureros. Deși în toate istoria de cîteva sute de ani a castelleres-urilor au fost înregistrate doar două morți pro­vo­cate de cădere. Cel mai recent castellers e acum pe buzele tuturor, nu doar pen­tru că a mai stabilit un record de înăl­țime, ci și pentru ca doi dintre flăcăii de la ba­ză au decis să se pupe pe gură imediat după victorie. Băieții au declarat mai tîrziu că, de fapt, le plac fetele, și că au făcut totul intenționat, ca să arate că și bărbații se pupă în momente de euforie.

Mi-am șters lacrimile și mi-am promis ca data viitoare îmi iau bilet și mă duc să văd cum arată pe viu acest sport în care oamenii se susțin unul pe altul pînă la epuizare și în care bărbații se pupă de fericire. Pînă la participat mai am.

Text de Anastasia CONDRUC, Senior Editor Opinia Studențească și Research Editor la
Dow Jones