Mereu îmi spun: „din tot ce-ai vrut, nimic nu ți-a ieșit.”

„Se întîmplă s-aud: «nu spune asta despre Holender, că nu-i așa, ca om. E o coajă, dar în interior, e mult mai cald.» Și stîrnesc nenumărate mirări cînd ajut pe cineva. «De ce-a făcut asta? Ce i-a ieșit?» Nimic. Uneori, am și pierdut”. Ioan Holender este în Iași fiindcă a primit titlul de cetățean de onoare al orașului și se îndreaptă spre Cernăuți, locul în care s-au format oameni precum Paul Celan. Filmează unul dintre episoadele„KulTOUR mit Holender”, emisiune austriacă. După 19 ani în care a condus Opera de Stat din Viena și 12 ani în care a organizat Festivalul Enescu, citește spre el că este „ultimul autocrat” sau „mult lăudat, de teamă să nu se întoarcă”. Spune că n-a trăit niciodată altfel, decît înghițit de prezent, pînă la 80 de ani. Abia după pragul acesta a simțit că viața începe să aibă alt gust și alt ritm. Este consilier artistic la Metropolitan Opera, director artistic al Festivalului de Primăvară din Tokyo și directorul artistic al Operei din Budapesta.

Spuneați că ține de decență să vă retrageți după un anumit prag. V-ați gîndit la cine sînteți, dacă dați la o parte funcțiile și activitățile profesionale?

Nu. N-am renunțat la funcții. Nu la cele trei, din Occident. Am renunțat doar la conducerea Festivalului Enescu. Este singurul la care am renunțat prin voința și decizia mea. Am făcut-o după 12 ani și după șase ediții, în timpul ultimului festival pe care l-am organizat, în 2015. M-am simțit abandonat. Am simțit festivalul, nesigur în fața acestor schimbări permanente, care au făcut să tot fie înlocuit Ministrul Culturii, precum și persoanele dominante ale Guvernului, de care festivalul depinde, și nu numai prin buget. Chiria aceea, pentru Sala Palatului, este un punct nevralgic și de neînțeles. Sala Palatului este în proprietatea Guvernului. Festivalul este plătit și organizat de Guvern. Cum să ceri 300.000 de euro, chirie pentru Sala Palatului? „Dați cu o mînă, luați cu cealaltă”, le-am zis. „Nu e o sală privată.”

Am spus că sper, dar fără mare încredere, ca într-un viitor pe care să-l mai trăiesc, să dispară această sală de congrese de partid și să se construiască și-n țara asta, o sală de concerte adecvată. În 1888, România a fost una dintre primele țări cu o sală de concerte, după ce-a fost deschis Ateneul Român. Acum nu există nici o sală de concerte adecvată pentru condițiile de astăzi, deși până și Bulgaria a înțeles că e o necesitate și are o asemenea sală.

Am rămas discreditat și de neîncredere în fața orchestrelor și-a oamenilor care m-au crezut, în Occident.

Schimbările permanente în structurile de conducere ale țării vin, bineînțeles, mînă-n mînă cu lipsa de răspundere a unui ministru pentru cuvîntul dat de către cel care a ocupat înainte, funcția aceasta. „Eu v-am promis, domnule Holender? Cu mine nici n-ați vorbit”, mi s-a spus. Nu. Am vorbit cu persoana care a fost înainte, fiindcă mă aștept să existe o continuitate. Hotărîrile de felul acesta nu sînt hotărîri personale, ca să-și piardă valabilitatea de îndată ce dispare persoana. Ajutorul cu transportul, cu aeroportul, contează foarte mult, iar nu doar bugetul festivalului, care și el a fost micșorat. Iar problema nu este nici măcar reducerea bugetului, care poate să scadă.
Dar nu poate să scadă după ce au fost angajați oamenii.

Am rămas discreditat și de neîncredere în fața orchestrelor și-a oamenilor care m-au crezut, în Occident. Au convenit să participe la festival și apoi s-au trezit că înțelegerea inițială nu mai este valabilă. Festivalul se derulează sub egida președinției – și nu spun că este normal, dar așa stau lucrurile. Problemele au putut, cu chiu cu vai, în acești 12 ani, să fie rezolvate fiindcă mă puteam adresa unor persoane ca președintele, care se implica – oricare ar fi fost, Iliescu, Constantinescu, Băsescu. Lui Iohannis nu-i pasă. Știu că nu e normal să fie un festival artistic sub patronajul președintelui țării. Asta este, deja, o curiozitate, dar așa estau lucrurile Prim-ministrul, de asemenea, obișnuia să se implice și cu el erau stabilite înțelegeri clare. Dar cînd dispare persoana, dispar, ceea ce este de neînțeles, și înțelegerile încheiate.

Cu mine n-a vorbit nimeni dintre oficiliatitățile actuale ale țării, cînd am părăsit festivalul. Recunosc că n-am fost dezinteresat să aflu cine urmează după mine, să organizeze Festivalul Enescu. Am crezut că ține de normalitate să fiu consultat – și nu fiindcă aș fi eu important, ci pentru că ar fi fost firesc să afle și de la mine care sînt problemele interne ale acestui eveniment. Nu vorbesc despre programul artistic, pe care îl face directorul artistic și care alege după intuiția și cunoașterea lui. Vorbesc despre probleme care țin de managementul evenimentului. Am spus-o deseori că cea mai proastă soluție este să aduci un dirijor sau un artist care o să urmărească, bineînțeles, interesele lui, în funcție de relațiile și de deschiderile pe care vrea să le obțină pentru el însuși. De asta am și ajuns să fiu, de altfel, director artistic. Nici nu trebuie să spui: „dă-mi tu mie, că-ți dau eu ție”. Este suficient că inviți orchestre renumite și le oferi onorarii. Am ținut mereu să nu fie plătite la cote mai ridicate decît cele din Occident, cum se întîmpla înaintea mea. Și nici cu mai puțin. Ce s-a întîmplat? L-au numit pe dirijorul Jurowski. Și acum avem un director artistic care dirijează în timpul festivalului. Cine îl plătește pe Jurowski? Tot Jurowski. Și eu l-am invitat, în perioada în care conduceam festivalul. Dar el se auto-invită și se auto-angajează.

Există o expresie în germană, care dacă ar fi tradusă, ar suna cam așa: „locurile ocupate de funduri nu înseamnă vînzare”.

Cînd în 2000 a fost reales Iliescu, ca președinte, în interviurile acordate nu v-ați arătat încîntat. După ce și-a manifestat sprijinul pentru festival, v-ați schimbat atitudinea. La fel s-a întîmplat și cu alți politicieni. Apoi, cînd sprijinul a fost retras, v-ați declarat dezamăgit și surprins. Nu v-ar suspecta nimeni de naivitatea de-a fi crezut că ceea ce discutați cu ei trece dincolo de interesele și strategiile de moment, ale fiecăruia. De unde vine surpriza?

Știu că festivalul îi ajută, cu siguranță, și pe cei numiți, și pe cei nenumiți încă, fiindcă este, deocamdată, singurul festival de anvergura asta. Și pentru asta am luptat, dar fără nici un succes, ca să nu fie sigura manifestare artistică din România, cu ecou internațional. Am considerat mereu nedreaptă această diferență uriașă între bugetul festivalului și bugetele derizorii pentru celelalte activități culturale. Eu speram, în naivitatea mea, dacă vreți, ca festivalul să deschidă dorința de-a finanța cultura spre binele țării. Da! Și în favoarea politicienilor care conduc țara. Succesul festivalului Enescu este și succesul celor aflați la putere. E normal să fie așa. Nu e normal peste tot, dar înțeleg și accept asta, în contextul românesc. Este o oglindă a României bune, care se preocupă de bunăstarea culturală a cetățenilor ei. Eu am considerat foarte importantă deschiderea dramaturgică a evenimentului. E important și cu cine cînți, dar și ce cînți. Aș fi vrut să merg și în secolul al XX-lea, și în secolul al XXI-lea, în muzica contemporană, care e mai adaptată pentru sala aia proastă, cu acustică „îmbunătățită”. Nu e îmbunătățită. E mai puțin rea decît înainte, dar tot proastă e.

E potrivită, așadar, mai degrabă pentru compoziții minimaliste?

Da. E bună pentru opere minimaliste, dar nu numai. E potrivită și pentru muzica lui Mahler sau Wagner, dar nu pentru muzica romantică, nu pentru Brahms, Tchaikovsky și Beethoven, care se pot face, oricum, și în săli mai mici. Sala Palatului nu e potrivită pentru o muzică în care predomină arcurile, ci pentru compoziții dominate de suflători. Cu mare scepticism mi-au acceptat sugestiile. „Mahler, la noi, în România, e necunoscut”, mi-au spus. „Da? Atunci o să-l facem noi cunoscut. Chiar asta trebuie să facem – să-i aducem pe marii compozitori în fața oamenilor, ca să-i descopere.” Dacă aș fi continuat și aș fi avut ceva de spus, aș fi vrut să facem „Moise și Aron”, de Schönberg, în limba română. Da! Aș fi tradus-o. Toate s-au întors însă la „mai bine, ceea ce se vinde”. Or vînzarea nu este, oricum, un factor chiar așa de important. S-au dat așa de multe bilete de protocol! Din tot ce-am încercat, nimic n-am reușit! La toate ministerele au ajuns sute de bilete gratuite, pentru oameni care nici n-au venit. Inclusiv loja centrală a rămas goală. Au spus: „în sală, e vîndut totul!” Nu e vîndut totul. Există o expresie în germană, care dacă ar fi tradusă, ar suna cam așa: „locurile ocupate de funduri nu înseamnă vînzare”.

E un principiu vechi. L-ați folosit și în Viena, cînd ați cerut politicienilor să confirme prezența în baza biletului de protocol, ca să puteți pune în vînzare locurile neocupate, la prețul sălii.

Și în România au fost studenți care voiau să intre și am avut ceva de spus în legătură cu asta. Într-adevăr, în felul meu, „autocrat”, cum se spune. Am zis: „60 de persoane de afară întră gratuit” și-am dat drumul în loja centrală. Iar asta a deranjat. „Holender, ăsta, face ce vrea aici. Parcă-i proprietatea lui.” Îmi amintesc cînd l-am rugat pe Băseascu să vină. A venit cu soția lui. Și-a stat singur-cuc, fiindcă ceilalți au spus: „dacă vine ăsta, nu vin eu”. Nu cred că politicienii trebuie să iubească muzica clasică și să vină. Dar nici c-ar trebui să închizi o lojă cu 60 de locuri, în caz că vreunul dintre ei s-ar hotărî să apară. Sînt multe lucruri care m-au obosit și care s-au tot adunat. Și faptul că festivalul nu are un oficiu de presă proprie mi se pare inacceptabil. Doamna Oana Marinescu, cu agenția ei de publicitate, intermediază toate contactele cu presa după un tipar de acțiune care nu mi se pare deloc potrivit. A organizat conferința de presă cu plecăciuni și reverențe către sponsori. Or sponsorizările festivalului sînt doar niște bacșișuri caraghioase. Festivalul ar putea avea o sponsorizare consistentă. Există multe instituții economice din Occident care sînt interesate să aibă o bună primire în România. Festivalul este una dintre puținele instituții care le poate face renumele mai simpatic. Dar pentru asta trebuie să existe o persoană plătită, care să-i caute. „Asta nu se poate! Doamne ferește! Nu putem plăti pe nimeni ca să ne aducă bani!” Este anormal. În toată lumea se face asta. Există fundraiseri. Ei caută sponsorizări și, deci, ajută contribuabilii, cetățenii, să plătească mai puțin. Dacă tot trăim în capitalism, să-i folosim instrumentele financiare. Nu zic că-i cel mai bun sistem, dar în ăsta trăim.

Cunoaștem micii și friptura de porc. Dar poate că sînt și altele, pe care nu le cunoaștem așa de bine, ceea ce nu înseamnă c-ar fi de mai slabă calitate.

Vorbeați despre reticența de-a include în programul artistic, compoziții care n-ar fi cunoscute publicului larg. E curioasă neîncrederea aceasta avînd în vedere că prin activitatea la Opera din Viena, ați devenit cunoscut tocmai prin faptul că ați transformat artiști neconsacrați și opere necunoscute, în succese.

Și în fesivalul Enescu am adus tetralogia de Wagner, despre care au spus toți că n-o să meargă. Au fost 3500-3700 de oameni care au stat în sală, pînă la sfîrșit, la Amurgul Zeilor, care durează peste cinci ore. Au fost ropote de aplauze. Nu cred că aplauzele acelea au venit doar pentru calitatea interpretării ci și pentru însuși faptul că s-a făcut. Despre Mahler, mi-au spus că nu poate fi făcut decît dacă dirijează Mehta. „Lasă, nu numai dacă dirijează Mehta.” Gurre-Lieder, o lucrare grea, dacă nu foarte grea, am făcut-o cu Filarmonica „Enescu”. Am căutat să implic și puținele, dar, totuși, existentele instituții culturale românești. Mă gîndesc la viitoarea ediție a festivalului și nu vreau să îmi închipui că singura lucrare de Enescu pe care a gîndit-o special pentru scenă, va fi interpretată în formă de concert. Este indiscutabil. Asta poți s-o faci într-o țară în care Enescu este un necunoscut, ca să obișnuiești publicul. Dar în țara lui, lucrarea aceasta, scrisă pentru scenă, la care Enescu a lucrat 27 de ani, s-o faci în formă concertantă? Asta este revoltător! Că Opera din București este în starea în care este? Nu-i o scuză. Da. Probabil că va avea o calitate muzicală mai ridicată în forma unui concert. Dar tot nu se poate!

Deci, în ciuda faptului că ați arătat în mod repetat, în activitatea dumneavoastră, că artiști neconsacrați și opere necunoscute pot ridica sălile în picioare, asta n-a schimbat tendințele manageriale, de selectare a repertoriului și-a interpreților.

Dacă am reușit ceva, am reușit să ridic nivelul de curiozitate. E, deja, ceva, zic eu. În Viena, mi s-a reproșat că slavizez repertoriul italian. „Calitatea, iar nu naționalitatea artiștilor este importantă”, le-am răspuns.

Puteți spune că stilul acesta de-a conduce o instituție se perpetuează și după ce nu mai sînteți acolo, că ați înrădăcinat un anumit fel de-a face lucrurile sau de-a pune problema?

Opera din Viena, după plecarea mea, este nu mai puțin bine vîndută decît înainte. În ceea ce privește repertoriul, e o poveste veche că dacă la teatru faci „O scrisoare pierdută”, o să umpli sala. La operă, dacă faci „Carmen” sau „Aida”, va veni lumea fiindcă a auzit sau cunoaște lucrările, indiferent cum ar fi ele cîntate. Ei bine, pe mine, asta m-a interesat mai puțin. Am vrut să deschid repertoriul către lucrări vechi și noi, deopotrivă, care încă nu s-au făcut. Eu consider că a face asta este o normalitate.

Ați făcut din asta o normalitate pentru instituții, dincolo de persoana aflată la conducerea lor?

Nu. Știu că acum e o întoarcere la cele știute. Cunosc programul festivalului Enescu și știu asta. Iar la Viena e același lucru. Da, cunoaștem micii și friptura de porc. Dar poate că sînt și altele, pe care nu le cunoaștem așa de bine, ceea ce nu înseamnă c-ar fi de mai slabă calitate.

Nu mă consider în nici o formă prezent în ceea ce se întîmplă după plecarea mea.

19 ani la conducerea Operei din Viena. 12 ani, cu Festivalul Enescu. Nu credeați că veți lăsa o amprentă sau un model care să funcționeze și fără dumneavoastră?

Ar fi fost frumos. Nu prea cred eu asta…. Întoarcerea la conservatorism, la cele obișnuite, se face destul de repede. Iar în România, ceea ce lipsește în totalitate, este oglinda a ceea ce se întîmplă. Nu există o presă de specialitate sau măcar făcută de oameni citiți și deschiși, în domeniul muzical și teatral. În 19 ani, cît am fost la Viena, citeam tot. Îndeosebi criticile aduse. Cînd afli părerea negativă a unor oameni, te judeci și te întrebi. Iar dacă au dreptate, înveți ceva. În România, jurnaliștii culturali nu există. Sînt oameni care scriu în funcție de simpatii și interese personale. Fripturiști.

Atunci de ce-ați făcut tot ce-ați făcut?

Cît am fost în pozițiile acelea, asta am crezut că-i corect să fac…

De obicei, lucrurile noi sunt primite mai întâi ca un paradox, apoi devin banalități. Nu v-ați făcut o misiune din a crea un tipar care să rămînă?

Mă întreb… S-a făcut această carte, „Festivalul Enescu în era Holender”, în care s-a vorbit despre verticalitatea mea în alegerea repertoriului și deschiderea spre pîrtii încă neschiate, fără zăpadă nivelată. Dar dacă asta a lăsat urme, trebuie să fie judecat în viitor, nu de mine.

Vă feriți de întrebare.

De cînd am plecat de la Opera din Viena, m-am ferit să spun ceva despre ce se întîmplă acum. Cînd nu mai ești într-o funcție, nu te băga în ceea ce fac oamenii care o îndeplinesc după tine.

Vă întrebam ce-a rămas din investiția dumneavoastră, în niște spații cărora, pînă la urmă, v-ați dăruit.
Nu mă consider în nici o formă prezent în ceea ce se întîmplă după plecarea mea. A fost o înțelegere. Am fost întrebat dacă sînt de acord să rămîn consilier, pentru Festivalul Enescu, în cazul în care îl consider pe cel care vine în urma mea, binevenit. Am răspuns: „da”. Am crezut că va fi cineva din țara asta. Cum să aduci un străin, în România de astăzi, la conducerea festivalului, cînd sînt atît de multe probleme legate de starea actuală a țării, dar și de istoria acestei țări, pe care trebuie s-o cunoști!? Dacă nu vorbești românește, fac cu tine ce vor. Acest acord nu s-a ținut și asta este. Atît.

Holender, cum stai acum, pe locul ăsta, la spectacolul ăsta, asta n-o s-o mai trăiești! „Carmen”, la care faci tu distribuția, s-a terminat!

Unii își investesc viața în familie, prieteni și relații de suflet, care durează pentru totdeauna  și se hrănesc din asta. Alții fac din profesie, întreaga lor viață, se identifică cu ea și se dăruiesc ei cu totul.

Da! Sigur! În ultima categorie sînt eu.

Atunci, dacă nu vă mai simțiți prezent în spațiile prin care ați trăit, e ca și cum un prieten de-o viață v-ar zice deodată, că nu mai existați pentru el.

Da. E ceva în comparația asta… Da. Ei bine, voit m-am făcut că nu văd și că nu mă preocupă ce se întîmplă acum, în clădirea în care am trăin 19 ani. Nu sufăr că nu-mi mai petrec zilele și serile acolo. Știu și că nu-mi lipsește activitatea pe care am avut-o acolo. Sînt conștient că tot ce începe, are și un sfîrșit, însăși viața. Poate că sînt primul în istoria Operei din Viena care a plecat neobligat să plece și, poate, o țîră mai devreme decît ar fi putut s-o facă. Ministrul care era la vremea aceea mi-a spus: „ne gîndim să vă acordăm un an de onoare.” I-am răspuns: „doamnă, dacă în 19 ani nu v-am făcut onoarea, nu cred că am să reușesc acum, într-un an.” N-a fost așa fericită cu nuanța asta. Eu am fost însă foarte bucuros c-am putut s-o spun. Am știut cu aproape trei ani înainte că sînt pe ducă. Că azi este ultimul specacol al operei ăsteia, sub egida mea. Mi-am spus: „Holender, cum stai acum, pe locul ăsta, la spectacolul ăsta, asta n-o s-o mai trăiești! „Carmen”, la care faci tu distribuția, s-a terminat!” Și s-au tot bifat așa, niște lucruri. Ultimii ani au fost foarte diferiți. N-am mai planificat pentru viitor. N-am mai căutat cu atîta patimă. Am călătorit mai puțin. Așa că anii aceștia au fost altfel. Am avut și timp mai mult. Timp pentru ce? Nu pentru prieteni. De exemplu, am revenit la cărți pe care demult ar fi trebuit să le citesc. Acum citesc, de exemplu, o carte de Lothar. „Abia acum?” „Da. Acum am ajuns și eu să dau în mintea copiilor și deschid o carte pe care ar fi trebuit s-o citesc cu 50 de ani în urmă.”

Vreau să cred că în Timișoara sînt iubit pentru ceea ce sînt, iar nu pentru ceea ce am reușit în Occident.

Ați ajuns să vă simțiți integrat în vreun loc?

Nu mă simt integrat nicăieri. În România de astăzi, nu mă mai simt nicicum. E adevărat că n-am încercat niciodată să mă fac iubit. Am scris la un moment dat un articol, de exemplu, știind că n-o să-mi fac prieteni cu asta. Dar am ținut totuși s-o scriu. Mereu am făcut lucruri de felul acesta. Atunci n-am putut să nu vorbesc despre Guvernul care a ținut trei ore de doliu pentru o regină înmormîntată la Curtea de Argeș, dar care a rămas absolut tăcut față de altă regină, Elena Lupescu Grünberg, înmormîntată cu 14 metri mai încolo. Am ținut să-i scriu numele complet, ca să se știe. Hurezeanu m-a sunat de la Berlin și mi-a zis: „articolul este excepțional. Am zîmbit mult. Dar multă bucurie, în România de astăzi, n-ai făcut.” Îl întreb: „E o amenințare?” Zice: „Nu. E o constatare”.

V-a trecut românismul acela, care vă caracteriza?

Nu. Deși este curios. Cu Festivalul Enescu am pierdut. Toți mi-au spus: „Holender, ce vrei tu? Să faci curățenie sau ordine în România? Fă-ți festivalul și fii bucuros că ai poteca aia de festival, care e reușit, cît de cît. Ce te privește pe tine că-i Năstase, că-i Băsescu, că-i altul?!” Acum nu-mi mai spune nimeni asta. Mi-o spun singur. Cred că sînt parțial lecuit de iubirea asta cam unidirecțională, pentru România. Complet vindecat, nu sînt. Am filmat în Iași o emișiune destinată publicului austriac și am ținut morțiș să avem teiul lui Eminescu, de pildă. Am căutat să fac cumva încît să fie interesant și pentru austrieci. Am zis că în nici o altă țară, dacă întrebi pe cineva, indiferent dacă e copil sau bătrîn, femeie sau bărbat, care e poetul cel mai apreciat, nu ți se răspunde cu același nume. Numai în România, pe oricine ai întreba, ți se spune: Eminescu. Am căutat o traducere în germană și am citit puțin din „Luceafărul” în fața teiului. Mi-a zis regizorul: „aproape că m-ați impresionat”. Vindecat de românism nu sînt, dar numai în Timișoara mă simt… altfel. Acolo am o acceptare – din partea celor puțini, care m-au cunoscut, și din partea celor mulți, care mă știu – ca „unul venit din satul nostru”, indiferent de funcții. Vreau să cred că acolo sînt iubit pentru ceea ce sînt, iar nu pentru ceea ce am reușit în Occident. Acolo sînt două, trei persoane – ceea ce e ceva-, foștii mei elevi de la tenis, care mă învită că taie porcul. Nu-l taie pentru mine, dar îmi spun: „hai, mă Holi, în noiembrie, că tai un porc.” Am fost pentru opt zile cu Liviu, fiul meu, care a cîntat în Grădina Rozelor, unde am copilărit eu. Am simțit o împlinire profundă. S-a închis acolo un cerc.

Austria v-a iubit mai mult?

Acolo nu m-am simțit niciodată integrat. E adevărat că am făcut și tot posibilul să nu fiu acceptat. M-am surprins astăzi spunînd că spre deosebire de mediul universitar din Austria, care a fost întotdeauna revoluționar, în opoziție față de putere, în România, Universitatea e apropiată de monarhie. Ar fi fost imposibil să se întîmple asta în Austria, cu idiotul ăla de Franz Joseph care a monopolizat 68 de ani puterea. Spunînd lucruri de felul acesta, nu-mi fac mulți prieteni în Austria. Adevărul este că am evitat, în Viena, să mai intru în contact cu oamenii din mediul Operei. Dar și ei m-au evitat pe mine. Există, acolo, în cantina aia mare, fotografii peste fotografii. Eu nu mă regăsesc în nici una dintre ele. Mă uit pe lista membrilor de onoare. Nu mă număr nici printre ei. Mă uit spre ce se întîmplă acum și-mi spun: uite, toți cei împotriva cărora te-ai pronunțat și ai luptat, făcîndu-te neiubit pentru asta, iată, toți sînt acum înapoi, prezenți. E adevărat că am făcut tot felul de tîmpenii copilărești. Există în Austria, o festivitate care echivalează cu acordarea premiului UNITER în România. Cînd îți trimite invitația, trebuie să bifezi dacă vii acompaniat, dacă vii singur sau „cu părere de rău, nu pot să vin”. Eu n-am avut ce face și am tăiat „cu părere de rău”. N-am putut să fac o cruciuliță și gata. Bineînțeles că nu m-au mai invitat niciodată.

În mintea mea, mama mă întreba: „de ce nu te bucuri? În loc să te bucuri, în capul tău îți spui că este ultima decernare pe care o mai trăiești.”

N-ați prea avut timp să fiți introspectiv.

Nu. N-am avut timp să mă gîndesc la ceea ce urmează să fac sau la ceea ce vreau, pentru viitor. Foarte multe lucruri le-am făcut din instinct. Cînd eram prins în vîrtejul responsabilităților, aveam conștiința ratării numai după un spectacol nereușit. Îmi spuneam: „bravo, Holender! Pentru asta stai aici! Asta-i ceea ce făurești! Prost!”

V-ați făcut vreme să aflați care este omul care rămîne indiferent de context, cel care nu înseamnă un cumul de reacții la întîmplări și stimuli externi?

Nu. N-am făcut asta pînă acum, în ultima vreme. Întotdeauna m-am luptat pentru a cîștiga un drum pe care am pornit. La București, l-am pierdut. Mi-am spus-o: „Uite că n-ai reușit! Femeia aia de presă, cu agenția ei, te-a scos din toate.” Și nu-mi convine. Mă enervează și mă supără, dar nu pot s-o schimb. Ea a reușit să alimenteze presa cu cele nefavorabile mie, într-un fel foarte iscusit.

Dacă nu v-ați gîndi la dumneavoastră ca la directorul Operei din Viena sau ca la omul care-a condus Festivalul Enescu, ce-ar rămîne?

… (pauză)

E întrebare deschisă.

Eu nu m-am considerat a fi mai mult cînd am avut aceste funcții și nu m-am considerat a fi mai puțin, înainte de-a le fi avut, sau după aceea. Cred că unele lucruri, tot au rămas. De pildă, invitațiile astea la universități, și-n țară, și-n Occident. Scriu la o revistă săptămînală. Deci, sînt încă cerut.

Ce spune asta despre dumneavoastră?

Asta îmi spune că am făcut, totuși, ceva care a lăsat urme, de vreme ce încă sînt căutat. Am citit despre mine: „ultimul autocrat”, „ultimul care a condus Opera într-o manieră…”

Dictatorială.

…Da. Am spus, într-adevăr, niște lucruri. Am fost împotriva compromisului. Cînd faci un compromis, pierzi întotdeauna ceva. Ei spun, acum, că e un cîștig. Că 70% am reușit. Eu spun „30% n-am reușit.” Așa văd eu lucrurile. Cînd m-am retras din Festivalul Enescu, am vorbit despre nereușite. Cam la fel s-a întîmplat și la Viena. În ultima vreme, trec, într-adevăr, prin depresii. Înainte n-am prea avut timp să mă gîndesc. Dacă în fiecare zi ești concentrat că trebuie să produci ceva care să fie „consumat” de cîteva mii de oameni, n-ai timp să te oprești. Acum, familia a devenit mai importantă. Au murit toți. Familie nu mai am. Bine, doar familia pe care am făurit-o eu, cei doi copii. Am primit titlul acesta de cetățean de onoare. În mintea mea, mama mă întreba: „de ce nu te bucuri? În loc să te bucuri, în capul tău îți spui că este ultima decernare pe care o mai trăiești.” Trist. În loc să mă bucur, mă gîndesc că nu voi mai trăi așa ceva niciodată. Pînă să ajung la vîrsta asta, la optul ăsta, n-am trecut prin asemenea experiențe. Acum mă întreb mereu: pînă cînd voi mai putea face aceste emisiuni culturale, la care lucrez în Austria?; cît va mai găsi capul meu, cuvintele necesare? Știu că nu e toamnă tîrzie, ci iarnă timpurie. Pe de altă parte, îmi spun să nu-mi mai fac atîtea probleme, fiindcă nu știu cît voi mai trăi. Îmi tot spun c-ar trebui să învăț să fiu mulțumit cu ceea ce este. Asta e lecția: să apreciez binele din viața mea și faptul că am reușit în ceea ce am făcut, că după atîția ani sînt încă respectat și căutat.

Am acum conștiința că nu-mi mai pot schimba viața nicicum. Nimeni pe lumea asta n-ar înțelege dacă aș face-o.

Vă simțit vinovat față de propria dumneavoastră persoană?

Mă simt mereu vinovat că vechea mea greșeală fundamentală îmi provoacă atîtea neajunsuri. Mereu am așteptat și am cerut – acum nu mai cer, dar aștept – de la oameni, inclusiv de la cei foarte apropiați, să-mi dea ceea ce nu pot și nu au de unde să ofere, fiindcă nu există acel ceva în ei. Că aștept să-mi dea mai mult decît au de dat, este ceea ce-mi provoacă cele mai multe crize și stări depresive, de singurătate, de retragere și, lucru nou la mine, de tăcere. Mereu îmi zic în gînd, întotdeauna în limba română: „taci din gură! Nu mai spune! Nu mai asculta!” Asta e apărarea mea: să nu mai spun, fiindcă oricum o spun degeaba. Nu-i învinovățesc. Eu sînt un om care mereu a respins contactul. În Viena, de exemplu, secretara mea le spunea: „nu dați mîna directorului”. S-a întins vestea că „Holender nu dă mîna oricui și are oroare să dea mîna cu majoritatea oamenilor cărora ar trebui să le-o întindă.” Dacă mă regretă cineva la Opera din Viena, și simt asta fiindcă mă mai duc pe la cantină, sînt tehnicienii și coriștii. Mai puțin cei din orchestră. Directorul de acum apare într-o mulțime de fotografii, cu artiștii, cu balerinele… Este prezent și se îmbrățișează cu toată lumea. Nu cred că e rău să fii la per-tu cu toată lumea. E altfel decît am fost eu. Nu cred că asta te face însă mai apreciat.

Paler spunea că oamenii singuri vor să fie iubiți cu forța, împotriva lor înșiși. Se poartă autoritar, coleric, rece sau în alt fel care îndepărtează. În felul ăsta, își pot spune că nu sînt respinși ca oameni, ci din pricina unui comportament nepotrivit, pe care, la o adică, îl pot controla. Își închipuie că cei care rămîn în preajma lor, ar face, în schimb, dovada clară a afecțiunii.

Probabil.

Ați încercat să ieșiți din scenariu ăsta?

Nu. Niciodată. Am acum conștiința că nu-mi mai pot schimba viața nicicum. Nimeni pe lumea asta n-ar înțelege dacă aș face-o.

Vă este frică de moarte?

Nu. Înainte mi-am dorit-o de multe ori, ca pe o rezolvare. Au fost niște analize care n-au ieșit foarte bine. Primul gînd care mi-a venit în minte a fost că nu-i pot face asta lui Liviu. Nu-l pot pune în situația asta.