Teleleu prin jurnalismul noului val

Povești fără timbru Niciun comentariu la Teleleu prin jurnalismul noului val 167
Teleleu prin jurnalismul noului val

În 2013, prin maldărul platformelor pe care „jurnaliștii noului val” începeau să-și posteze proiectele, a apărut și „Teleleu”. Fără să te lase să cauți vreun sens ascuns în spatele numelui, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț și-au găsit felul lor de-a face presă și și-au dat un titlu care să-l descrie întru totul. Și-au dat demisia din presă și-au început să scrie și să facă fotografii într-un fel în care n-o făcuseră pînă atunci. Și-au luat curajul cu ei și și-au mutat lucrurile prin podurile prietenilor și-apoi, pe cele trebuincioase, le-au înghesuit într-o autorulotă pe care-au început să o parcheze oriunde au simțit că-i rost de un subiect căruia România nu-i oferise încă vreo atenție.

Autorulota e mică, albastră și, Du­­mnezeu știe cum, plină de tot fe­lul de lucruri pe care nu mi le-aș putea imagina îngrămădite nici în­tr-o garsonieră. Cînd intru, Elena îmi spune să mă aplec, să nu dau cu ca­pul de marginea de sus a ma­șinii și mă înconjoară pînă își găsește locul. Îmi face turul casei chiar de ziua ei. Zîmbește continuu și, fără vreo formalitate, începe să-și des­pacheteze casa. Fiecare ușă, în apa­rență normală, are sigur în spatele ei o piesă de mobilier, un aragaz, o masă sau ceva care-ar putea folosi. Casa în miniatură se desface și, a­semeni unei locuințe de păpuși, în­cepe să prindă sens după ce treci de șocul în care te-au băgat di­men­siunile reduse ale tuturor chestiilor din jur.

„Vino aici și apleacă-te puțin”. E­lena mă adăpostește c-un braț și, de undeva de sus, se-ntinde o sal­tea. De nicăieri, tot spațiul devine ocupat de-un pat în care chiar ai vrea să te arunci și să dormi. N-ai timp, că se strînge la loc și te gă­sești stînd pe-un scăunel, în fața unui perete plin de fotografii. Toate ale lui Cosmin și toate aliniate într-o ordine sfîntă, asemeni unui tapet improvizat.

Sub măsuța din dreptul geamului mare, pe care poți vedea lumea din mers oricînd, e o pernuță. „E pernuța Tinei”, îmi zice Elena. Îmi dau seama că Tina-i un cîine, dar mă încrunt și nu pot să realizez cum Dumnezeu o fi avînd și el loc aici.

Presa abia începe

Oamenii ar spune că Elena Stan­cu și Cosmin Bumbuț și-au dat de­misia din presă în 2013. Ei spun că abia s-au apucat de ea. Înainte să por­nească pe drumuri într-o auto­rulotă și să-și poarte împreună ca­sa, ca melcii, oriunde-ar merge, fie­care făcea cam același lucru, dar nu atît de bine. Cosmin făcea fo­to­grafie de modă și publicitate de vreo 15 ani și deja se plictisise de industria care începea să i se pară tot mai repetitivă. Începuse să refuze lo­cu­ri de muncă și alegea doar ce-i plă­cea să facă, mai pe sprînceană. La revista „Marie Claire”, Elena de­ve­nise de cîțiva ani redactor-șef ad­junct. Nu avea nicio legătură cu par­tea de modă sau beauty, dar fusese angajată în special pentru partea de reportaj. Nu-i conveneau deloc, de la o vreme, toate „șuruburile și piu­lițele”, așa cum numește ea treburile administrative, pe care le tot avea de făcut și care-i tot tăiau și arun­cat departe timpul pe care voia să-l folosească pentru scris.

În martie, 2013, Elena a aplicat pentru „Balkan Fe­llow­ship for Journalistic Exce­llence”, cu o investigație despre corupția din sistemul medical românesc. „Vo­iam să reconstituim tot traseul ăsta al studentului entuziast și să surprindem transformarea lui într-un me­dic corupt”. Și-a cîștigat. Elena are o voce puternică și cînd îți spune ceva, n-ai cum să n-o crezi. E de­ga­jată și, în camera mică de hotel, spi­ritul pare să i se întindă peste tot. „Mi-am luat multe zile libere a­tunci și, imediat, am cîștigat împreună și o altă bur­să oferită de Centrul „Rosa­lynn Car­ter”, c-un proiect în care voiam să do­cumentăm cultura românilor de a-și educa copiii prin violență fi­zică, verbală sau de altă natură”.

Din istoria presei lor, acela a fost momentul cînd au decis că zilele de concediu nu sînt destule și că n-au cum să facă ce-și doresc atît de mult, dacă rămîn legați de un singur loc. Elena și-a dat demisia, și-a închiriat apartamentul din Bu­cu­rești și, alături de Cosmin, și-a mu­tat viața în autorulotă.

Abonamentul la vedere

În camera de hotel unde cei doi s-au cazat la Iași pentru două zile, Tina latră continuu și mușcă cu pof­tă dintr-o minge albastră. E mi­că, gri și parcă ar vrea să fie și pu­foa­să, dar rasa din care face parte n-o lasă. În spatele lătrăturilor Ti­nei, se-aud cei de la Arctic Mon­keys din­tr-o boxă veche, de colecție, așe­zată frumos pe măsuța mică și ro­tundă. Lîngă ea, dintr-o im­pri­man­tă și mai mică, curg vederi plastifiate, pe ca­re Cosmin le culege de pe ma­să și le numără șoptit. „Sînt aproa­pe 60 și asta înseamnă cam 250 de euro”, îmi zice Cosmin, după ce-mi arată vederea pe care urmează s-o tri­mi­tă abonaților. Ideea cu a­bona­men­tele la vederi a fost al lui. Nicio­da­tă, spune el, n-a făcut foto­grafii atît de bune ca în perioada asta, în care s-a apucat de colindat țara cu Elena într-o mașină. La în­ceput, aveau doi abonați și pri­me­lor vederi le-a cu­sut el, cu mîna lui, și margini din fire de iarbă sau din ațe. „Nici măcar nu știu unde-au ajuns, dar acum n-aș mai reuși să fac așa ceva; au rămas modele unice”. Abonamentele la ve­deri va­riază, în funcție de pe­ioada pentru care te abonezi. Dacă vrei să le primești într-o lună, una la do­uă săptămîni, dai 45 de lei; dar prețul e mai mic, dacă abonamentul e pe o perioadă mai lungă de timp.

„Mamele noastre aproape au fă­cut apoplexie cînd au auzit că ne-am dat demisia și că trăim într-o mașină”, spune Elena chicotind. Pă­rinții lor n-au abonamente la ve­deri, dar tot le mai trimit ei cîteva, din cînd în cînd. Au înțeles ce vor să facă, de fapt, abia după ce-au tre­cut cîteva luni. Prima întrebare pe care-o aud și după trei ani, atunci cînd îi sună părinții, e de fiecare dată – „Acum unde sînteți?”.

Viața de sub text

Pe 15 noiembrie, Elena și Cos­min împlinesc trei ani de cînd um­blă „Teleleu” prin țară. Așa li se nu­mește și platforma pe care-și pu­blică proiectele la care lucrează îm­preună. „Niciodată n-am scris atît de bine și nici Cosmin n-a foto­gra­fiat în felul ăsta, pînă să facem asta. Dacă ne-am opri, eu ar trebui să mă opresc din scris, iar el din foto­gra­fiat”, zice Elena, cu o voce din care sin­ceritatea și degajamentul curg și se prind de cuvinte.
Mai toate subiectele la care-au lucrat și pe care le găsești pe plat­formă sînt despre comunități din Ro­mânia, alături de care-au parcat și-au trăit, pîn-au ajuns să le cu­noas­că. Personajul de care s-au apropiat cel mai mult în tot trăitul ăsta de la om la om, a fost Geo, un tînăr căl­dă­rar din Corcova, Mehedinți. Cînd po­vestește despre el, Elena parc-ar vorbi de un prieten la care se gîn­dește din cînd în cînd și pentru care se tot îngrijorează. Îmi spune că Geo s-a căsătorit pe la 14 ani și că, deși face parte dintr-o comunitate de rromi pricepuți, care știu că con­fecționeze lucruri din cupru, el a urmat modelul celorlalți din comu­nitate și a început să plece în stră­inătate și să-și caute de lucru. „Geo e deștept. A învățat de unul singur franceza, deși a fost retras de la școa­lă la 13 ani. Dacă ar fi avut con­di­ți­ile noastre, ale celorlalți, sigur acum ar fi fost un intelectual” – așa îl des­crie Elena pe tînărul de care s-au atașat ei cel mai mult, pînă acum, în documentările lor.

Autorulota în care cei doi trăiesc a fost cumpărată, inițial,  pentru ca cei doi să-și poată petrece vacanțele pe drumuri.

Autorulota în care cei doi trăiesc a fost cumpărată, inițial,
pentru ca cei doi să-și poată petrece vacanțele pe drumuri.

„Ne întoarcem de fiecare dată într-un loc” – spune Cosmin, care-o tot cheamă la el pe Tina și-o lasă să i se cațere pe picioare. Au avut, une­ori, și probleme, cînd au încercat să documenteze ceva. Mult prea puți­ne, ai zice, dar le-au înfruntat cu de­mnitate. Cînd cineva le-a încurcat treburile, s-au ținut de frîiele le­ga­te de meserie, s-au ridicat, au plecat și-au continuat să facă, așa cum îl numesc ei, „jurnalismul noului val”, cu demnitate. „Am mers la penitenciarul Rahova odată, încercînd să facem niște interviuri cu de­ți­nuții – să vorbim despre abuzurile prin care ei au trecut în copilărie. Pentru că la Rahova s-a umplut de vedete, n-am avut acces să vorbim cu oamenii și purtătorul de cuvînt ni i-a ales el și a insistat să fie de față, la momentul discuției.” S-au ridicat și-au plecat.

Deși orice jurnalist le-ar in­vi­dia curajul și pofta cu care se ave­n­tu­rează în orice colț al țării, cei doi spun că viața în autorulotă nu-i to­cmai ușoară, dar nu-și închipuie cum ar putea acum s-o trăiască în afara ei. „Ai doar trei zile de autonomie. După care trebuie să cauți apă, să arunci gunoiul, să pui toate lu­cru­rile în ordine.”
Mereu caută locuri de dormit pe străzile cu un singur sens și oriunde-ar ajunge, caută să vadă ce mai ascunde România în spa­tele zgomotului. „Nu există nicio re­dac­ție în țară care ne-ar plăti pen­tru ce vrem să facem.” Cei doi zîm­besc, se pri­vesc unul pe celălalt și sînt siguri pe ei cînd îmi spun că-n viitor tot pe drumuri o să-și tră­ias­că viața. „Tot ce ne lipsește din pei­sajul ăsta e pre­siunea de la duș”, în rest, „Tele­leu” le are pe toate.

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al II-lea la Tehnici de producție editorială în presa scrisă, multimedia și audiovizual, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top