„Nu-ți face griji pentru nimic” în universul Byron
Șoc-șoc-groază! 14 noiembrie 2016 Niciun comentariu la „Nu-ți face griji pentru nimic” în universul Byron 48În Casa de Cultură a Studenților, scaunele îmbrăcate în catifea vișinie sînt ocupate toate. Oamenii stau cuminți, așteptînd parcă să-nceapă o piesă de teatru, al cărui decor pe scenă întîrzie s-apară. Copii, cupluri de toate vîrstele și tineri păstrează o liniște cumva ceremonioasă și doar uneori un chicotit mai puternic își plimbă ecoul dintr-o parte în alta, găsindu-și drum printre rînduri. Jachetele de piele și pletele par să fie parte dintr-un cod vestimentar respectat, așa că nu te miri cînd vezi un bunic rîzînd către adolescentul de lîngă el, scuturîndu-și ițele de pe marginile hainei. Toată introducerea asta într-un film cu soundtrack special s-a întîmplat vineri seară la Iași, cînd artiștii trupei Byron s-au gîndit să-și sărbătorească cei 10 ani de activitate împreună cu publicul de aici, printr-un concert construit atent pînă la ultimul detaliu.
Inimile frînte se tratează cu Pinholes
Pe scenă, trei viori și-un violoncel stau să se odihnească, leneș sprijinindu-se de cîteva scaune. Printre ele par să-și găsească fără prea multă stîngăcie loc membrii trupei Pinholes. De-ai casei, fără să fie străini de decor, băieții se instalează imediat și lasă vocile să le curgă pe fundalul unor capturi smulse din filmele anilor ’40 ale Hollywood-ului. Siluetele se îngrămădesc în scaune și deasupra rîndurilor se lipesc într-un murmur colectiv versurile pe care Vladimir Ivanov, solistul, le agață rugător de sunetul chitarelor și-al tobelor. Într-un ritm știut deja parcă de toată lumea, sala se umple de voci murmurînd alene care, ieșind dintr-un portal al melancoliei, încep să-și miște brațele și să cînte încetișor – „Am o poză cu tine la mare/ O am de jooooi…”.
Ecranul mare din spatele scenei rulează constant bucăți din filme alb-negru și, din cînd în cînd, la o bătaie mai puternică în tobe, un val de fum alb începe să înece personajele. N-ai idee dacă începe vreun actor să tușească, pentru că băieții de la Pinholes sar și să se mișcă în ritmul pieselor, pîndiți dintr-un colț al sălii de cei ce trebuie să-i urmeze. Totul devine negru, murmurul din sală se intensifică și respirațiile se sincronizează perfect într-o așteptare ce stă să se termine. O lumină ușor portocalie se prelinge peste instrumentele aliniate perfect pe scenă și siluete grăbite se întrezăresc printre ele. În timp ce viorile și violoncelul rămîn ale nimănui, tobele, clapele și chitarele își ademenesc noii stăpîni pe scenă.
Dan Radu, sau așa cum îl știe lumea – Dan Byron, își proptește chitara acustică de un postament și, în mai puțin de cinci minute de la intrarea în scenă, pare c-o transformă în propriul său dormitor. Își mișcă mîinile și picioarele asemeni unui dansator profesionist și lasă publicul să vadă cum fiorul muzicii colegilor lui îl transformă într-un artist multifuncțional. Cîntă cu publicul de la primul refren și sala izbucnește în hohote de rîs neștiind cum să se potrivească mai bine ritmului alergător al vocii solistului.
La pescuit cu violoncelul și vioara
Lipite de melodii, jocurile grafice de pe ecranul din spatele scenei te pot face să crezi că, de fapt, ești spectator la teatru sau într-o sală de cinema. Într-o perfectă armonie, jocul grafic al mîinilor care se împleticesc pe ecran par să prindă la mijloc și vocea artistului și să se-ndrepte spre mintea ta, băgîndu-te într-un soi de transă din care n-ai mai vrea să ieși. Te simți prins pe drumul către necunoscut, dar fără să zăbovești într-o stare de confuzie, crezi fiecare cuvînt din versurile celor de la Byron, care-ți spun – „Promit solemn, vom ajunge/ Trage un fum și lasă-mă să conduc”.
Îi crezi, respiri adînc și te lași purtat de brațele pline de sclipici care, asemeni celor ale unei meduze, se încîlcesc unele într-altele în spatele formației. „Neliniștea asta ne împiedică la mers/ Dacă vrei să știi sînt absolut treaz”. Înghiți în sec, zîmbești și te lași prins de fiecare cuvînt și de fiecare bătaie din palme cu care contribui, s-ajuți băieții să păstreze ritmul fiecărei melodii. Nu cîntă Byron, cîntă fiecare om din sală. Unii bat din palme să păstreze melodia vie, unii își pocnesc degetele, unii zumzăie urmărind chitara și unii, mai curajoși, dau glas cuvintelor care cad deasupra tuturor.
Deși băieții fac tot felul de schimburi – dau clapele pe bătăi din palme, vocea pe flaut și tobele pe pocnit din degete – niciuna nu se compară cu cele patru fete care intră-n scenă și-i acompaniază. Muse Quartet își ocupă locurile în fața viorilor și a violoncelului și devin parte din jocul valurilor care se lovesc furioase de malul ecranului.
Printre trecerile grăbite de la un instrument la celălalt și de la o melodie de suferință, la una de dor, la una de iubire – sala abia își găsește timp să se miște sau să-și dea seama cum simte să reacționeze. Într-un labirint al unor camere identice succesive, artiștii distrug rutina din rădăcini și-ncep să pescuiască într-o mare înghețată de oameni (așa cum îți spune și piesa „Gone Fishing”), făcîndu-te și pe tine să crezi că „The shock of this coldness is making my heart/ Beat again” sau, în cazul de față, „The shock of this concert is making my heart/ Beat again”.
Adaugă un comentariu