„Nu-ți face griji pentru nimic” în universul Byron

Șoc-șoc-groază! Niciun comentariu la „Nu-ți face griji pentru nimic” în universul Byron 48
„Nu-ți face griji pentru nimic” în universul Byron

În Casa de Cultură a Studenților, scaunele îmbrăcate în catifea vișinie sînt ocupate toate. Oamenii stau cuminți, așteptînd parcă să-nceapă o piesă de teatru, al cărui decor pe scenă întîrzie s-apară. Copii, cupluri de toate vîrstele și tineri păstrează o liniște cumva ceremonioasă și doar uneori un chicotit mai puternic își plimbă ecoul dintr-o parte în alta, găsindu-și drum printre rînduri. Jachetele de piele și pletele par să fie parte dintr-un cod vestimentar respectat, așa că nu te miri cînd vezi un bunic rîzînd către adolescentul de lîngă el, scuturîndu-și ițele de pe marginile hainei. Toată introducerea asta într-un film cu soundtrack special s-a întîmplat vineri seară la Iași, cînd artiștii trupei Byron s-au gîndit să-și sărbătorească cei 10 ani de activitate împreună cu publicul de aici, printr-un concert construit atent pînă la ultimul detaliu.

Inimile frînte se tratează cu Pinholes

Pe scenă, trei viori și-un violoncel stau să se odihnească, leneș sprijinindu-se de cîteva scaune. Printre ele par să-și găsească fără prea mul­tă stîngăcie loc membrii trupei Pinholes. De-ai casei, fără să fie străini de decor, băieții se instalează ime­di­at și lasă vocile să le curgă pe fun­da­­lul unor capturi smulse din fil­me­le anilor ’40 ale Hollywood-ului. Silue­tele se îngrămădesc în scaune și dea­supra rîndurilor se lipesc într-un mur­mur colectiv versurile pe ca­re Vladimir Ivanov, solistul, le a­ga­ță ru­gător de sunetul chitarelor și-al tobelor. Într-un ritm știut deja par­că de toată lumea, sala se umple de voci murmurînd alene care, ieșind din­tr-un portal al melancoliei, în­cep să-și miște brațele și să cînte în­ce­tișor – „Am o poză cu tine la ma­re/ O am de jooooi…”.

Ecranul mare din spatele scenei rulează constant bucăți din filme alb-negru și, din cînd în cînd, la o bătaie mai puternică în tobe, un val de fum alb începe să înece persona­jele. N-ai idee dacă începe vreun actor să tușească, pentru că băieții de la Pinholes sar și să se mișcă în ritmul pieselor, pîndiți din­tr-un colț al sălii de cei ce trebuie să-i urme­ze. Totul devine negru, murmurul din sală se intensifică și respirațiile se sincronizează perfect într-o aștep­tare ce stă să se termine. O lumină ușor portocalie se prelin­ge peste in­strumentele aliniate perfect pe sce­nă și siluete grăbite se întrezăresc printre ele. În timp ce viorile și vio­loncelul rămîn ale ni­mă­nui, tobele, clapele și chitarele își ade­menesc noii stăpîni pe scenă.

Dan Radu, sau așa cum îl știe lu­mea – Dan Byron, își proptește chi­tara acustică de un postament și, în mai puțin de cinci minute de la intrarea în scenă, pare c-o transformă în propriul său dormitor. Își mișcă mîinile și picioarele asemeni unui dansator profesionist și lasă publi­cul să vadă cum fiorul muzicii cole­gilor lui îl transformă într-un artist multifuncțional. Cîntă cu publicul de la primul refren și sala izbuc­nește în hohote de rîs neștiind cum să se potrivească mai bine ritmului alergător al vocii solistului.

La pescuit cu violoncelul și vioara

Lipite de melodii, jocurile grafi­ce de pe ecranul din spatele scenei te pot face să crezi că, de fapt, ești spe­ctator la teatru sau într-o sală de cinema. Într-o perfectă armonie, jocul grafic al mîinilor care se împle­ticesc pe ecran par să prindă la mij­loc și vocea artistului și să se-ndrep­te spre mintea ta, băgîndu-te într-un soi de transă din care n-ai mai vrea să ieși. Te simți prins pe drumul către necunoscut, dar fără să zăbo­vești într-o stare de confuzie, crezi fiecare cuvînt din versurile celor de la Byron, care-ți spun – „Promit so­lemn, vom ajunge/ Tra­ge un fum și lasă-mă să conduc”.

Îi crezi, respiri adînc și te lași purtat de brațele pline de sclipici care, asemeni celor ale unei medu­ze, se încîlcesc unele într-altele în spatele formației. „Neliniștea asta ne împiedică la mers/ Dacă vrei să știi sînt absolut treaz”. Înghiți în sec, zîmbești și te lași prins de fie­care cuvînt și de fiecare bătaie din palme cu care contribui, s-ajuți bă­ie­ții să păstreze ritmul fiecărei me­lodii. Nu cîntă Byron, cîntă fiecare om din sală. Unii bat din palme să păstreze melodia vie, unii își pocnesc degetele, unii zumzăie urmă­rind chitara și unii, mai curajoși, dau glas cuvintelor care cad deasupra tu­turor.

„Nu-ți face griji pentru nimic” în universul Byron

Deși băieții fac tot felul de schim­buri – dau clapele pe bătăi din pal­me, vocea pe flaut și tobele pe pocnit din degete – niciuna nu se com­pa­ră cu cele patru fete care intră-n scenă și-i acompaniază. Muse Quar­tet își ocupă locurile în fața viorilor și a violoncelului și devin parte din jocul valurilor care se lovesc furi­oase de malul ecranului.

Printre trecerile grăbite de la un instrument la celălalt și de la o melo­die de suferință, la una de dor, la una de iubire – sala abia își gă­sește timp să se miște sau să-și dea sea­ma cum simte să reacționeze. În­tr-un labirint al unor camere iden­tice succesive, artiștii distrug rutina din rădăcini și-ncep să pescuiască într-o mare înghețată de oameni (a­șa cum îți spune și piesa „Gone Fi­shing”), făcîndu-te și pe tine să crezi că „The shock of this coldness is ma­king my heart/ Beat again” sau, în ca­zul de față, „The shock of this concert is making my heart/ Beat again”.

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al II-lea la Tehnici de producție editorială în presa scrisă, multimedia și audiovizual, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top