Toți oamenii președintelui Trump

Proteste în stradă, oameni împușcați, steagul american ars pe străzile New York-ului. O țară întreagă pare că s-a opărit cu cafea pe 8 noiembrie, cînd s-au dezmeticit și și-au dat seama că nu era un reality-show care rula pe canalele de știri, ci o realitate pe care presa nu a fost capabilă să o reflecte. Donald Trump a fost ales președinte al Statelor Unite ale Americii de oameni din toate categoriile sociale. Albi, negri, latino. Femei, bărbați, pensionari, muncitori, studenți. Bogați, săraci, cu studii superioare sau fără. O jumătate de țară ignorată dintr-o mie de motive a ieșit la vot și l-a ales pe cel mai controversat candidat al unui partid din istoria SUA, deși toate sondajele spuneau că-l vor vota doar albii anti-sistem, muncitorii care-și vor industria înapoi acasă. În ruptura de clasă și certurile din sînul famiilor, i-am căutat pe votanții lui Trump, înainte și după alegeri, și am văzut că ura față de secrete, într-o națiune îngrozită de scandaluri cu supraveghere informatică și lipsă de transparență, a fost îndeajuns de puternică pentru a trece peste orice minciună și scandal.

„We will finally close the history books on the Clintons”. Trump vor­beș­te de la tribună în același stil în care a făcut-o în toate cele 18 luni de campanie. Agresiv, ofensiv, personal. Pare atît de singur. Este noaptea de luni spre marți, în Michigan, o zi înaintea ale­ge­rilor, ultimul discurs al celui care ur­mea­ză să fie ales președintele SUA în 24 de ore. „Împreună vom face America bo­­gată, puternică, sigură și măreață, așa cum a fost cîndva”. Acuzat că a min­țit și a distorsionat 18 luni realitatea, nu i s-a dat crezare cînd a spus un ade­văr simplu. „I know my people”. Și a fost singurul care i-a cunoscut cu ade­vă­rat.

În Raleigh, Carolina de Nord, pe sce­nă cîntă Jon Bon Jovi și Lady Gaga. În aceeași zi, Jon Bon Jovi a cîntat cu Bruce Springsteen în Pennsylvania, un­de au vorbit, înaintea lui Hillary Clin­ton, Bill și Chelsea, familia ei, Barack și Michelle Obama. Nu despre Hillary, ci despre continuarea administrației, a reformelor bune ale lui Obama. Des­pre moștenire, despre platforma Clin­ton. Este noaptea de luni spre marți, iar miile de susținători din sala de sport din Carolina de Nord sînt che­mați să voteze principii, valori, nu un om. Nici Hillary nu le cere să o voteze pe ea, ci să o facă pentru viitorul țării. „Stronger together” este sloganul aces­teia, dar niciodată nu a fost America mai divizată decît acum. Undeva, Lady Gaga încă vorbește despre democrație.

Un mormon, veteran al bunului simț

„Clinton e un criminal și ar trebui să fie la închisoare”. Lance s-a născut în 1944, într-o vale a Ari­zo­nei de care nu s-a desprins decît în zbor, fiind toată viața sa pilot de elicopter. A luptat în Vietnam, a fost în prima echipă de intervenție în ca­zul incendiilor de pădure și a purtat șapte ani mii de turiști prin Ma­rele Canion. A pilotat în viața sa opt tipuri de elicoptere, iar pe 8 noiem­brie a fost unul dintre cei care l-au aterizat pe Donald Trump la Casa Albă. „ISIS a fost creată din vina lui Barack Obama și Hillary Clinton.” Lance se declară redneck, un alb ca­re a muncit toată viața și care a vă­zut cum lucrurile în sudul țării s-au împuțit mai ceva decît mlaș­ti­nile din Florida. E mormon, are pa­tru copii, printre care o fată mu­ta­tă în Sudul Africii, și e stăpînit de un bun simț și-un respect pe care nu l-a atribuit niciun expert, îna­inte de alegeri, simpatizanților lui Trump, colorați adesea ca fanatici needucați.

În weekendul dinaintea ale­ge­rilor, în drumul sinuos care leagă Pho­enix de Marele Canion, prin Flag­staff, spune că nu l-a întrebat nimeni, niciodată, în vreun sondaj, cu cine votează. „Nu știu de ce po­liticienii și liderii nu învață nimic. Intrăm într-o țară ca Libia și le o­mo­rîm dictatorul și apoi toată țara se destramă. Intrăm în Irak, le dăm jos conducătorii, îl omorîm pe Sa­dam Hussein și toată țara se de­zin­tegrează. Și apoi avem lideri ca Hillary Clinton și Barack Obama ca­re nu au coloană vertebrală și spun că dacă vor fi aleși plecăm de tot din Irak. Și pleacă de acolo, țara im­plodează și se naște ISIS.” Mașina pare că e înghetață în deșertul care a pus stăpînire pe Arizona și mil­ele se scurg una după alta pe auto­stradă, însă în peisaj nu apar decît pîlcuri noi de pietre și cactuși.

E ușor să-i dai dreptate lui Lan­ce și oricărui sudist care se plînge de mutarea industriei americane în alte țări din lume cînd vezi pustietatea care leagă orașele din sud. Iar Arizona e un stat aparte, republican în măduva oaselor, în care Joe Arpaio, șeriful de 85 de ani, auto-intitulat cel mai dur din SUA, este recunoscut pe plan mondial pentru că obliga deținuții să poarte lenjerie roz, să nu cumva s-o fure, și că-și îndemna ofițerii să o­prească imigranții din America de Sud pen­tru verificări discriminatorii. A can­didat pentru al șaselea mandat și a pierdut, însă a fost singurul candidat republican care a avut soarta as­­ta în Arizona. „Industria noastră s-a mutat în alte țări și asta ne-a a­dus într-o situație de recesiune a­proa­pe permanentă. Salariile stag­nea­ză, prețurile nu. Costurile cresc, iar oamenii nu cîștigă destui bani ca să își mențină nivelul de trai cu care sînt obișnuiți. Asta înseamnă că sîntem răsfățați? Cred că da.” Lan­ce zîmbește, reluînd segmente din retorica lui Trump atît de clar încît nici nu știi dacă le-a spus republicanul sau chiar sînt preocupări ale oamenilor de rînd. „Statele Unite au încercat dintotdeauna să fie o forță care să arate că există o cale mai bună”, îmi spune bărbatul, par­cînd mașina pe buza Marelui Cani­on. Îl cuprinde cu privirea pînă ajun­ge la firul îngust al rîului Colorado ce se distinge în vale și vorbește din nou, molcom, cu un calm și o seni­nătate debordante, de parcă ar cîn­tări fiecare cuvînt înainte să-l ros­tească. „Noi, rednecks, sîntem sus­ținători înfierbîntați ai unei cla­uze din al doilea amendament al Con­stituției care apără dreptul oamenilor de a purta arme. Acesta a fost introdus ca oamenii să aibă puterea să schimbe guvernarea țării dacă aceasta ajunge atît de rea încît oa­menii să fie tratați nedrept.” Oa­me­nii, crede Lance, vor vota marți de parcă ar trage la țintă.

Votul ascuns al conservatorilor

Arizona se înfierbîntă atît de tare în timpul verii încît oamenii se îndreaptă către puținii munți ca­re-i străbat deșertul. Bob po­ves­tește că are o cabană la 200 de mile depărtare spre unde pleacă de fie­care dată cînd simte că aerul din suburbiile Phoenixului devine ires­­pirabil. „Și s-ar putea să-l tai cu cu­țitul de marți încolo, nu?” Băr­ba­tul are un rîs zgomotos, iar liniștea din Glendalle e spartă, sporadic, cu ecourile vocii sale.
Este duminică seară, toate cla­samentele prognozează victoria cu 270-300 de electori a lui Hillary Clinton și că Arizona își va trimite pentru prima dată după mulți ani voturile către democrați. Bob are însă un scepticism care-l macină, as­cuns, și pe care nu-l arată decît du­pă ce degustă cîteva sticle de bere mexicană. „Toată viața mea am fost republican și marți voi vedea ce fac. Cum să votez cu Hillary, cînd toată țara e încremenită și este ne­voie de o schimbare. Hilarry repre­zintă sistemul actual care, să fim serioși, nu funcționează. Însă mă tem și de Trump. Înțelege afacerile, afa­­ceriștii, dar omul ăsta nu are auto­ritate morală în fața nimănui și la nivel internațional ar putea fi pro­bleme mari.” Și Bob nu e singurul măcinat de astfel de gînduri. Pe străzile din suburbiile Pho­e­ni­xu­lui, unde s-a mutat o parte din bur­ghe­zia ce a votat în trecut cu de­mo­crații, circulă un curent republican electrizant pe care nu știe nimeni să explice cînd anume s-a transformat în pro-Trump. „M-am mutat în țara asta cînd eram copil”, poves­tește Miguel, prietenul lui Bob. Pă­rinții săi au fugit din Cuba cînd era mic, fiind văzuți ca inamici ai re­gi­mului lui Castro, iar el a petrecut cîțiva ani în orfelinate înainte să poată să-și urmeze părinții. Sta­bi­lit de peste 40 de ani în State, Mi­guel nu vede nici el în Clinton alt­ceva decît secrete, chiar dacă Trump îl înspăimîntă. „Dar poate el o să fie o schimbare.” Însă ei doi sînt doar exemplele celor care își asumă un curent și un tip de gîndire. Oa­me­nii vorbesc de o înfierare adusă asu­pra lor de cei din jur cînd află că nu votează „the right way” și pre­feră să vorbească în singurul loc în care vocea lor contează cu ade­vă­rat – cabina de vot.

Studenții și secretele lui Hillary

„Atitudinea lui față de terorism este dură și lumea se sperie. Hilla­ry are probleme de personalitate, dar este și arogantă. Este un om de afaceri și îl apreciez pentru asta, ezit să îl votez pentru că e obișnuit să aibă putere și e greu de crezut că este obișnuit să i se spună «nu», cum e probabil să se întîmple dacă va ajunge președinte”, spune Daisy, studentă în anul I la Uni­vers­itatea de Stat din Arizona. Reflectă, spu­ne ea, gîndirea mai multor colegi. Chiar dacă printre profesorii uni­versității alegerea lui Trump e vă­zută ca un sfîrșit mai mic de lume, există mulți studenți care nu cred asta. O văd pe Clinton o persoană rece, care are secrete și care se aga­ță de ele. Într-o discuție la finalul lunii octombrie purtată la Depar­ta­mentul de Stat cu celebrul jurna­list Bob Woodward, acesta poves­tea că n-o mai recunoaște acum pe Hillary Clinton pe care a cunoscut-o în 1994. „Ce împinge o fe­me­ie de aproape 70 de ani să vrea să ajungă președinte? Ce o mo­ti­vea­ză? O cunosc și am scris despre ea din 1994 și recunosc că, acum, nu știu. S-a închis foarte mult în acești ani. Cînd vorbește în public, pare că nu spune adevărul, sau că nu o face complet”, a spus Woodward.
Statisticile arătau că Trump ur­ma să fie votat de tot valul anti-es­tablishment, cum ar fi oameni, în principiu albi, care au suferit de pe urma politicilor de asigurare im­plementate la nivel național sub um­brela Obamacare sau muncitori ca­re cereau locuri de muncă bine plă­tite în industria americană. Am cunoscut însă în Phoenix nu doar oameni de afaceri, ci și studenți, i­mi­granți, albi, negri sau latino, ca­re erau fie suporteri deschiși ai lui Trump, fie nu au vrut să voteze sub nicio formă cu Hillary Clin­ton. Și situația a fost la fel în toate statele din centrul SUA, umbrite de presa care s-a bazat atît de mult pe sondajele de opinie încît au uitat de oamenii din spatele lor.

Un negru care nu acuză rasismul

Tommy ilustrează cel mai bine tiparele eronate ale sondajelor. „An­treprenor independent”, veteran, negru, Tommy crede că este în re­gulă să votezi cu cineva care își a­tacă semenii pe chestiune de rasă, drepturi și egalitate, decît pe cineva care e responsabil „de moartea oamenilor nevinovați din Libia, Irak sau Siria”. În ochii lui, Clinton e vinovată de toate greșelile puse în cîrca administrației Obama în ultimii opt ani și crede că în viitor ar trebui ca armata SUA să in­ter­vină activ în aceste zone de conflict. Este prima dată cînd iese la vot pentru că vrea să aducă o schimbare despre care să se vorbească pen­tru mai multe generații. „Sînt mîndru să fiu american și sper că schim­barea va veni în această țară in­di­ferent de cine va ajunge pre­șe­din­te. De asta avem nevoie, de schimbare. Am prieteni care cred că vo­tul nu contează, care nu merg la ur­ne și am fost și eu unul dintre a­cești oameni, care am considerat că votul e irelevant. Însă fiindcă ale­gerile acestea sînt atît de controversate, cum amîndoi candidații sînt mai puțin de 50% din ce vrea America, am crezut că 1% al meu poate decide.” Există o patimă ca­re-l macină pe Tommy pe care o vezi în ochii multor susținători ai lui Trump. Alegerile reprezintă pen­tru el o chestiune morală, practică, imediată, personală, nu votează ide­ologii și viitor, vrea un lucru palpabil, pe care să-l resimtă – trupe în Siria împotriva ISIS, industria să se întoarcă în SUA, America să re­devină măreață. „Avem can­didați necalificați, e fără precedent, ști­ri­le nu spun adevărul, mint. Trăim într-un sistem corupt”.

Republicanii de nucleu dur

Nimeni nu vrea să o anunțe. E marți noapte, la sediul din Pho­e­nix unde republicanii și susți­nă­to­rii acestora urmăresc cum se în­ro­șește harta Americii, stat după stat. Pe două ecrane imense e proiectat Fox News, dar aceștia îl țin pe Tru­mp la aproape 260 de electori, fără cei 11 din Arizona pe care-i anun­țaseră deja republicanii locali și ca­re i-ar fi confirmat victoria. Dar nicio agenție media nu vrea să anunțe vic­toria lui Trump, deși fiecare în parte a acontat, în mare, statele în care acesta va cîștiga. În sală, alco­olul și euforia se amestecă într-un cocktail greu de înghițit. Re­por­te­rii locali par încremeniți, cu zîmbete șterse pe față, susținătorii re­publicanilor sînt în extaz și repetă șablonul strigărilor din toată țara – „Lock her up” și „Build the wall”. Pînă la ora 21.00 nici republica­ni­lor nu le venea să creadă că nu li se desfășoară în fața ochilor un scenariu de film în care Clinton re­vi­ne pe final și recuperează statele che­ie. Apoi, speranța slabă a acestora se transformă în extaz.

Sînt oameni tineri, femei de toate vîrstele, care au trăit emoția crescîndă încă de cînd s-au închis primele urne de pe Coasta de Est. Președintele local al republicanilor vine din cînd în cînd pe scenă să anunțe că de la sediul de­mo­cra­ților se aud greieri cîntînd, că oa­menii ies în stradă plîngînd. John McCain, reales senator din partea republicanilor, u­nul dintre cei care l-au blamat pe Trump, nu a venit să urmărească alegerile pre­zi­den­țiale nici măcar după ce a primit confirmarea victoriei sale, cu mult înaintea celei pentru președinte. „Votez cu Do­nald pentru că știe să ne respecte, va fi un președinte pen­tru toată lu­mea, ține la țară și oa­menii vor re­a­cționa la asta. Un nou pas într-o nouă lume care începe astăzi strînsă în jurul lui”, spune sacadat femeia care sprijină pe mîini un banner imens pe care scrie „Women for Trump”. Nu crede în „prostiile pro­movate de demo­crați” cu casetele în care Trump recu­noaș­te diferite a­buzuri asupra femeilor. „E teh­no­logie și oricine poate face ceva astă­zi cu tehnologia.”

Într-un final, Associated Press îl anunță președinte pe Donald Trump, cînd la sediul național al demo­cra­ților se pregăteau de­cla­ra­ții de pre­să. Hillary nu a avut tăria să iasă în aceeași seară.
În scurt timp, pe ecra­nele mari apare Trump, pășind victorios pe o scenă alături de soție. Diavolul, bigotul, „Cro­keed Hi­llary“, femeia nesuferită, se transformă în­tr-o „fe­meie cumse­ca­de” cu care a pur­tat o discuție tele­fo­nică grea „dar civili­za­tă”, într-un discurs public des­pre unificare, du­pă 18 luni de ur­lete de dezbinare. Pe fundalul discursului pre­ședintelui-ales, în sala din Phoenix izbucnesc noi urale și strigăte – oa­menii n-au uitat, își vor zidul și vor o comisie specială care să o an­cheteze pe Hillary. Primele promisiuni ale președintelui încep să îl strîngă cu ușa, în timp ce ora­șele Americii se umplu de proteste și protestatari. În lumina steagului a­merican ars pe străzile New York-ului, democrația americană e în fața celui mai mare test – să împace un președinte vindicativ cu po­po­rul pe care timp 18 luni l-a incitat la dezbinare.

Corespondență din Statele
Unite ale Americii