Zeii mascaţi în demoni timp de nouă vieţi
Lumea pe jar 21 noiembrie 2016 Niciun comentariu la Zeii mascaţi în demoni timp de nouă vieţi 224Primii care au făcut o diferență între pisicile sălbatice și pisicile domestice au fost egiptenii antici. Felinele erau recunoscute sub denumirea de „miu” sau „miut”, care însemna „cel care miaună”și care provenea din sunetul pe care pisicile îl făceau. La diferențierea celor două tipuri de feline a contribuit și faptul că egiptenii au avut, printre primele lor zeități, reprezentări ale animalelor pe care le slăveau și cărora își dedicau întregile existențe.
Zeița Bastet și casa-oraș
Astfel, înaintea zeiței cu cap de pisică, în Egiptul Antic s-au descoperit reprezentări în care, prin desene, pisicile căpătau caracteristici omenești, avînd tot felul de îndeletniciri. Încă înainte de anul 1200 î. Hr., egiptenii aveau plăci pe care erau înfățișate feline care jucau roluri ale fermierilor, îngrijindu-se de păsări și mînîndu-le cu un băț. Evoluînd și combinînd structura corpului cu cel uman, egiptenii și-au creat prima zeiță cu cap de pisică, numită Bastet (Baast, Ubasti sau Baset). Fiind înainte de asta o femeie cu cap de leu, Bastet își explică originile printr-un mit răspîndit în lumea antică. Se spune că zeița cu cap de leu a fost trimisă de zeul Ra să pedepsească omenirea, pentru că se încumetase să-l trădeze. În furia sa, zeul vărsase o licoare roșie alcoolizată pe întreg teritoriul lumii, însă zeița, crezînd că e sînge, și-a lăsat la o parte datoria și a început să-l bea. De atunci, egiptenii spun că zeița leoaică nu a mai putut vîna și, drept învățătură, zeul Ra a decis că va putea fi îmblînzită de oameni
.
Pentru că pisicile erau cunoscute datorită faptului că pot învinge demonii, zeița cu cap de pisică avea, în proiecțiile egiptenilor, o putere supremă, fiind înconjurată în desene mereu de pisoi. Ea semnifica loialitate, protecția și fertilitatea, ziua de celebrare a lui Bastet fiind similară cu cea a celebrării noului an.
Locul cu cea mai mare însemnătate, aflat într-o legătură strînsă cu zeița egipteană, era orașul aflat pe un braț al deltei Nilului, Per Bast, adică, în traducere, „casa lui Bastet”. Cu timpul, numele orașului s-a transformat în Bubastis și acolo au început să se construiască numeroase temple dedicate zeiței-felină, urmînd ca arheologii să descopere, mai apoi, sute de statui de bronz construite după asemănarea lui Bastet. Însemnări importante, precum cele ale lui Herodot, care spunea despre templul lui Bastet că „nu era la fel de mare ca cele din alte orașe, dar niciun alt templu din Egipt nu a oferit o plăcere mai mare pentru ochi”. Tot el lasă dovada că orașul zeiței-pisică nu era unul obișnuit, ci unul în care preoții templelor creșteau pisici mari, pe care apoi le mumificau și le îngropau într-un cimitir comun. Cultul zeiței-pisică și-a găsit sfîrșitul printr-un decret imperial dat egiptenilor, fiind interzis, în timp ce orașul Bubastis a fost și el distrus de către perși.
Egiptenii, în doliu după moartea felinelor
Înaintea decretului imperial, egiptenii tratau pisicile crescute în temple, asemeni unor oameni. La moartea unei pisici, întreaga comunitate ținea doliu, iar familiile trebuiau să ducă la îndeplinire un întreg ritual. Pisica era plînsă, îmbălsămată și înmormîntată asemeni unui om, cu un rol important în viața comunității. Un element specific al doliului era faptul că de la momentul morții pisicii, persoanele care o îngrijeau trebuiau să își radă sprîncenele, în semn de respect și venerație.
Avînd loc în Egiptul Antic, înmormîntările erau, astfel, urmate de ritualuri de mumificare, care nu variau deloc de la om la animal. Organele pisicii erau extrase afară din corp, singurul pe care îl lăsau egiptenii în interior fiind inima. Corpul felinei era, prin urmare, uscat, îmbălsămat și înfășurat în bucăți de pînză, pentru ca apoi să fie dus într-o groapă comună a pisicilor. Un astfel de loc a fost descoperit acum aproape 200 de ani în urmă, în cimitirul Beni-Hasan, acolo fiind găsite aproape 300.000 de pisici mumificate de către egiptenii care le-au îngrijit.
Evul Mediu și vrăjitoria
Perioada în care felinelor li s-a atribuit o imagine opusă celei oferite de egipteni a fost cea a Evului Mediu, în care religia a asociat pisicile cu diavolul și magia neagră. Astfel, ele au început să fie arse pe rug împreună cu stăpînii lor sau, conform ordinelor date de conducerile orașelor, au început să fie exterminate, din teama că în pielea unei pisici negre ar putea fi ascunsă o vrăjitoare metamorfozată. Acest lucru se întîmpla, însă, în urma unor procese publice, la care putea participa întreaga comunitate și la care pisicile erau acuzate de întîmplările cele mai nefaste petrecute recent. Însăși Papa Grigore al IX-lea a caracterizat pisicile ca fiind „creaturi diabolice”, dînd astfel startul unui adevărat carnagiu al felinelor independente. Carnagiul a continuat și în Ypres, în Olanda, unde în a doua săptămînă a postului Paștelui exista așa-numita „miercurea pisicilor”, zi în care felinele din întreaga regiune erau aruncate de pe vîrfurile stîncilor sau de pe turnuri.
Deși uneori erau încă folosite pentru că vînau rozătoarele, pisicile erau, după folosire, alungate, bătute sau ucise în orașele și satele în care ajungeau să trăiască. Tot atunci au luat naștere și superstițiile, din aceleași convingeri religioase, oamenii începînd să spună că tăierea unui drum de către o pisică neagră poate însemna pentru cineva intersectarea drumului cu moartea sau cu ghinionul.
În mitologia românească, pisica apare ca fiind prezentă pe Arca lui Noe. Ea luptă cu diavolul care, trans-format într-o mulțime de șobolani, roade lemnul corabiei și încearcă să o distrugă. Prinde viață cînd Noe vede rozătoarele și, mîniat, își scoate mantia și o aruncă asupra lor, încercînd să-i prindă.
Conform însemnărilor păstrate, acela este momentul în care mantia atinge puntea și se transformă în pisică, luptînd împotriva răului. Deși însemnătatea sa este amintită ca fiind una pozitivă, pisicile continuă să fie victime ale superstițiilor și prejudecăților de natură religioasă, în popor fiind deseori asociate cu forțele malefice.
Pînă să ne hotărîm dacă trebuie să venerăm pisicile, asemeni egiptenilor, sau să dăm dreptate îndemnelor religiei din Evul Mediu, putem să vedem că astăzi pisicile și-au însușit de la o zi internațională comună, sărbătorită pe 8 august, la stăpîni care de care mai celebri, cu precădere în lumea scriitorilor, care au susținut, asemeni lui Mark Twain, că „dintre toate creaturile lui Dum-nezeu, există una care nu poate fi înrobită. Aceea este pisica. Dacă ar putea exista încrucișare între om și pisică, procesul ar îmbunătăți omul, dar ar deteriora pisica”.
Adaugă un comentariu