Poezia, un tunel-scurtătură către casă
De pe scena Iașului 28 noiembrie 2016 Niciun comentariu la Poezia, un tunel-scurtătură către casă 81Un sentiment de „acasă” puternic a învăluit joi seară, ora 17.00, sala „B. P Hașdeu” a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași. Apropiați, prieteni, familie, profesori, oameni din același univers literar al Iașului – toți s-au îngrămădit să facă parte dintre personajele prezente la lansarea cărții „Parisul nu crede în lacrimi”, a Cristinei Hermeziu, venită la Iași tocmai din inima Franței, într-un Iași care, printr-o geometrie literară îmbibată în construcția orașului, îi va rămîne pentru toată viața primul loc în care a învățat ce înseamnă să iubești o carte.
Cu zîmbetele pe buze, împărțind îmbrățișări în toate părțile, oamenii s-au oprit din murmurat cînd poetul Lucian Vasiliu a început să scoată din tolba sa cărțile noi apărute, cu care Clubul de lectură și promovare „Junimea – Scriptor” ieșean se mîndrește în ultima vreme. „Intră cine vrea, rămîne cine întîrzie… sau mai bine zis – rămîne cine citește”, spune poetul rîzînd și șoaptele din sală se opresc, totul înconjurîndu-se subit de o atmosferă cinematografică.
Printre blițurile aparatelor de fotografiat și empatia scriitoricească, Bogdan Crețu, criticul literar, prinde în mîini volumul de poeme al scriitoarei și, răsfoindu-l, admite învins, cu o privire descumpănită – „Știți, de fapt, mi-am pus pe aici niște semne de carte, gîndindu-mă să îndoi colțurile cărții doar în dreptul poemelor care mi-au plăcut și despre care vreau să vă vorbesc. Acum mi-am dat seama că am îndoit aproape toate paginile cărții”. Acesta o privește pe scriitoare zîmbind și, ca și cum publicul ar face parte dintr-un grup de vechi prieteni comuni ai lor, începe să povestească despre elementele de structură ale cărții și despre felul în care Cristina Hermeziu a ales să-și construiască volumul de debut.
Parisul care promite și trădează
„Titlul cărții promite, dar în același timp trădează promisiunea”, spune criticul literar și paginile, lovindu-se unele de celelalte, formează singurul zgomot care se mai aude din sală. Comparațiile dintre cartea de poeme a jurnalistei de origine română cu o carte specializată, de reportaj, nu întîrzie să-și facă loc printre posibilitățile scriitoricești. Nu zăbovesc însă mult, fiind negate cu destoinicie de cei prezenți, care găsesc mai curînd că „nu e o carte ruptă de ceea ce se întîmplă, e adevărat – dar nu depinde de niciun context tensionat”.
„Coaja subțire a lumii”, într-o serie de poeme, scoate la iveală dilema Parisului – oraș, Parisului – metropolă. „Ce este Parisul?” se leagă strîns cu niște funii invizibile de întrebarea imediat următoare – „Și ce e Parisul Cristinei Hermeziu?”. Răspunsurile sînt dezvelite în mod firesc, de presupunerile și de înțelegerea Parisului prin propriul subiectivism și prin raportarea unei viziuni comune la viziunea scriitoarei, care și-a găsit în Paris o a doua casă – „Cînd zici Paris, zici Artă cu A mare”.„Parisul/ nu crede în lacrimi/ copilul trage/ pe sanie/ îngerul/ degerat/ la aripi” – astfel de imagini mărunte formează, de fapt, Parisul Cristinei Hermeziu; un Paris sensibil, dar în care se resimte și tema exilului. Poezia scriitoarei este descrisă ca fiind una fină, gingașă, care schițează spațiul și transformă orașul-simbol al Europei într-un spațiu intim.
Scurtătura spre casă
În cuvintele Cristinei Hermeziu găsești, fără să cauți prea mult, modestie și puțină stîngăcie. „N-am să vorbesc în niciun caz despre carte – am să vă vorbesc despre literatură, despre poezie – pentru că asta ne unește astăzi aici”. Fără să lase publicul să aștepte, scriitoarea construiește un triunghi al supraviețuirii culturale într-o lume găzduită de Iași.
Identifică vîrfurile triunghiului și povestește celor prezenți cu sinceritate despre Casa Pogor, „unde a fost hrănită literar printre atîtea întîlniri”, despre Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” cu profesorii care au sfătuit-o cum să facă să-și dea seama „dacă toată lumea are organ pentru poezie – și cum să facă să nu-l atrofieze, dacă există” și despre Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”.
Atunci cînd o menționează pe cea din urmă, Cristinei Hermeziu i se luminează fața și atunci cînd dorește o restituire a uimirii de odinioară, cînd nu înțelegea „cum anume trimiteam bilețele cu titlurile cărților și ele coborau spre mine din cer” – toată lumea își găsește așezat pe față un zîmbet nostalgic.
Zîmbetul nostalgic nu dispare, ci pare să-și găsească o continuitate pînă la finalul evenimentului. Aceasta zîmbește și, încercînd să urmărească firul poeziei care a unit Parisul său de astăzi cu Iașul, îl găsește făcut ghem în valizele în care a cărat cu ea, în Franța, „fără nicio excepție, numai cărți de poezie”, pentru că poezia, în final, „este un tunel-scurtătură către casă”.
Adaugă un comentariu