Unirea se vinde cu un leu bucata

Pavelele care unesc centrul orașului de Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” au căpătat o nuanță de gri aprins din cauza ploii, iar vișiniul pare să se fi șters în totalitate sub pașii oamenilor care urcă grăbiți într-acolo. Dacă privești din stradă, ți se pare că vreo 20 de inși s-au strîns grămadă, ad-hoc, și stau de vorbă, la adăpostul unui tricolor ce se agită puternic sub adierea vîntului. În 2002, Dorohoiul, un oraș mic din inima județului Botoșani, aduna vreo 30.000 de suflete, iar pe 1 Decembrie, dacă se nimerea să fie zi cu soare, puteai să vezi cum arată măcar un sfert dintre ei. O astfel de forfotă în centrul orașului se declanșa doar de două ori pe an: de Revelion, cînd călușarii își mînuiau instrumentele într-un dans repetat tocmai de la sfîrșitul petrecerii de anul trecut, și de aniversarea orașului, cînd lumea își făcea loc dînd din coate ca să prindă vată de zahăr, mici sau să vadă „pe viu” un artist pe care-l asculta doar la televizor.

Joia trecută, ziua națională a prins orașul în plină sărbătoare, lăsînd să se vadă ghirlandele, instalațiile și steagurile proaspăt puse. Becu­le­țele colorate, unele uitate de la Crăciu­nul trecut, stîteau lungite de pe o parte pe alta a aleilor. La colțuri, in­stalațiile erau acoperite de bucățile mari de material, pictate în roșu, galben și albastru, care lăsau să se în­țeleagă comuniunea desăvîrșită, dar ușor nepotrivită, dintre festivi­tă­țile de iarnă și cele ale patriei. În fața primăriei vechi, redeschisă după șase ani de lucrări, s-au adunat vreo 200 de oameni, care s-au așezat, ca în urma unei înțelegeri tacite, într-un cerc perfect. În mijlocul acestora, printre stegulețe fluturînde, un sobor de preoți își frecau mîinile, printre cuvinte liturgice, în spe­ranța că roșeața provocată de ger o să dis­pară. În balconul de deasupra ușii pe care se intră în primărie tro­nea­ză un 2017 încă neaprins, iar un fo­tograf dă naștere cu o simplă apă­sare de buton, unei rafale de bli­țuri, care doar-doar vor putea cu­prin­de în cadru pe toată lumea.

„Doamne, ocrotește-i pe români!”

Nenea Maricel stă ceva mai în spate, pentru c-a ajuns tîrziu și nu vrea să se îngrămădească și să su­pere pe cineva. A plecat mai greu de acasă pentru că a încercat să-i îndemne și pe copii să coboare și să se prindă în horă de ziua unirii, dar n-a avut succes. „Nu prea vor, domnișoară, că-i frig”, spune și își suflă-n pumnii strînși la un loc. Are 76 de ani, dar de cînd stă în Do­rohoi n-a ezitat o dată să vină să se bucure împreună cu toată co­munitatea cînd e zi de săr­bă­toa­re. Pentru el e o zi a unității și n-ar putea s-o marcheze altfel decît stînd între oameni, chiar dacă a îmbătrînit și picioarele îl supără tot mai tare.

La vreo doi metri în fața lui, un băiețel fuge după o minge mică și roz din cauciuc, pe care o aruncă din nou imediat ce o potrivește în palmă. Mingiuța se rostogolește pe asfalt și pare să fure din primele îngînări ale Ansamblului folcloric „Mugurelul”, care-și încep mo­men­tul cu un „Doamne, ocrotește-i pe români!”. Grămada de oameni de­vine din ce în ce mai compactă, în­tr-o încercare disperată de-a sta mai aproape de cîntăreți, cînd aceștia ros­tesc la unison, „Doamne, nu uita de noi/ Sîntem săraci, plini de ne­voi”. Grupul pare, mai degrabă, o întîlnire a școlilor din oraș, care uită de concurență măcar pentru o zi și se lasă purtați de aceeași vrajă. Mi­ca unire are loc între profesori și elevi, care se țin de mîini, își zîm­besc, flutură stegulețe și cîntă cot la cot versurile melodiilor populare. În față, un grup de vreo patru bă­ieți, leagănă de la stînga spre dreapta, o coală de hîrtie pe care-au scris, cu litere de diferite culori, „La mulți ani, România!”.

Credința stă în usturoi

Alții strîng la piept coroanele cu mesaje aniversare și le depun pe rînd la baza statuii „Soldatului român în atac”, în speranța că vor pu­tea să-l oprească măcar pentru o clipă din fuga-i veșnică. Trei oa­meni ai străzii, care stătuseră pînă atunci în dosul parcului, îm­păr­țind o sticlă cu bere, se apropie și mă împing printre oameni. „Intraț’ acolo că este loc. Nu vedeți nimic de aici”. N-apuc să mă împo­tri­vesc și nici să răspund și sînt propul­sa­tă în fruntea rîndului, sub privirile crucișe ale unor doamne. „V-au că­zut cinci lei, domnișoară! Luați-i îna­poi. Vedeți ce de treabă sînt?”, adau­gă unul dintre ei făcîndu-mi din ochi în timp ce insistă să-mi po­trivească banii direct în buzunar. Pe trepte, cîțiva tineri reprezentați ai Ministerului Apărării, țin drep­te, 10 steaguri înalte, care le subli­nia­ză atitudinea sobră. Zîmbesc și pri­vesc cu ochii plini de admirație, atunci cînd trebuie să facă loc prin­tre ei celor trei reprezentați botoșăneni ai Asociației Veteranilor Români. Nenea Gheorghe are 86 de ani, dar dacă-l întrebi spune că mai „are doar patru pînă la 90”. Paltonul ne­gru și căciula din blană de oaie se îmbină perfect cu fularul alb­astru pe care și l-a asortat cu deco­ra­ția ce o poartă cu atîta mîndrie în piept. Zîmbește continuu și face po­ze cu toată lumea, sim­țind că săr­bă­toarea asta i se adre­­sea­ză lui mai mult decît ori­cui. „Stră­­­moșii noș­­tri au luptat pen­tru ca noi să fim li­beri și să ne ve­dem aici astăzi”, spune suspi­nînd nostalgic, dar fă­­­ră a-și pier­de veselia din glas. N-are ră­­gaz să ada­uge mai multe căci es­te înconjurat de cîteva doam­ne ca­re țin morțiș să aibă și ele poze cu el.

După depunerea coroanelor, în centrul tot mai mic al grupului rea­par cîntăreții care dau tonul u­nui „Mulți ani trăiască”, ce pare mai de­gra­bă o frîntură din slujba de Paște, cînd cre­dincioșii îngînă ritmic „Hris­tos a în­viat!” și își răspund, unul al­tuia, la fel de repede, „Adevărat a înviat!”. Ca prin minune, la gu­le­re­le gecilor de fîș apar stegulețe mici prin­se cu agra­fe care dau momentului un aer și mai solemn. Cei mai cura­joși se prind repede în horă cînd re­pertoriul se schimbă și, în mai pu­țin de un minut, hora se învîte pe vreo trei rînduri, fiecare cu un ritm propriu.

Cînd se termină melodia, lu­mea se risipește ca dusă de vînt, astfel că în mai puțin cinci minute, poți să admiri noua fațadă a primăriei fără să dai din coate. Cei mai mulți dintre oameni nu se îndreaptă di­rect spre casă, ci migrează mai de­gra­bă spre balustrada parcului de lîngă, unde Constantin, de la Mă­năs­­tirea „Adormirea Maicii Domnului”, din Piatra Neamț și-a așezat coșul din nuiele, plin cu iconițe făcute din bucăți de usturoi, făină și pas­te. „Le cumpărăm și noi cu un leu și le vin­dem cu doi, domniță. Mai facem ceva la mănăstire”, îmi spu­ne iute, în timp ce prezintă unei doamne o candelă argintie, lepă­dîn­du-se astfel de ideea cum că s-ar con­strui manual, de către călugări, pe care-o pre­zentase altor doamne înainte. Cum în jurul lui par să se fi adunat mai mulți oameni decît cei care jucau hora unirii cinci mi­nute mai de­vreme, Constantin înce­pe să dea din mîini frenetic, în timp ce împa­che­tează icoanele, adă­ugîn­du-le cîte-un verset din Biblie. „Avem și cu Arse­nie Boca, doam­nă, avem!”, spune că­tre o bătrînă, ig­norînd com­plet grimasele priete­nei acesteia cînd constată că nu­me­le sfintului este scris în gre­acă.

Icoanele se epuizează repede și oamenii se lasă purtați în josul pie­tonalului și se fac nevăzuți imediat. La scurt timp, orașul pare lo­cuit doar de fantome, singurul su­net ca­re dis­turbă liniștea fiind doar ceasul din fruntea primăriei, care me­reu a­nun­ță orele fixe.